Romanul vieţii lui, Mondadori, Milano, 2012, 467 pag., scris de Marco Santagata, cel mai prestigios dantolog actual şi scriitor, este o carte captivantă nu doar pentru literaţi şi istorici, ci şi pentru oricare cititor; referinţele erudite de primă mînă, topite în magma epică, reînvie prin sporul de consistenţă o epocă, fără a impieta asupra ritmului lecturii.
Un tânăr traducător şi un editor rafinat ar putea lua iniţiativa de a oferi versiunea românească a întregului volum, din care dăm un scurt fragment.
Idealul aristocratic şi lipsa mijloacelor materiale
Serviciul prestat în cavalerìe era cum nu se poate mai onorant. Combatanţii călare, cea mai viguroasă componentă a unei armate medievale, proveneau în majoritate din cele mai înalte clase sociale. Cu un secol în urmă, cînd, nobili sau nenobili, numiţii milites, reprezentau în structura socială şi în viaţa politică a oraşelor-stat una din păturile cu maximă greutate, ca număr, venituri şi putere, raţiunea de a fi a cavalerilor era războiul. Nu numai că din expediţiile militare ei aveau avantaje economice directe, dar beneficiau de un fel de asigurare împotriva daunelor pe care ar fi putut să le sufere exercitîndu-şi profesia. Contractul de angajare negociat cu administraţia (unde, de altfel, adesea aveau un rol hotărîtor) prevedea indemnizaţie pentru pierderea cailor, a armelor, pentru eventualele răscumpărări de achitat, cînd erau luaţi prizonieri, şi aşa mai departe. În concluzie, cavalerii care plecau în război pînă în primele decenii ale secolului al XIII-lea aveau doar de cîştigat. Pe vremea lui Dante lucrurile se schimbaseră însă mult. Deşi tot mai erau prevăzute premieri şi recompense pentru cei bravi în caz de victorie, în sarcina particularilor cădeau poverile considerabile reprezentate de achiziţionarea şi întreţinerea unui bidiviu de luptă şi măcar a unui alt cal
