E perioada când toată lumea – pe bună dreptate, la urma urmei, fuge din Capitală. Continuând o respectabilă tradiţie a vilegiaturii.

Făcând drumul în contra aglomeraţiei, îmi propun, în mici medalioane de vacanţă, o revizitare a Bucureştiului din cărţi.

La 1944, când îi apare, la Editura Universul, Bucureştii Vechiului Regat, George Costescu e deja nostalgic. Cartea lui e un ceaslov frumos, cu poze şi caricaturi peste care a trecut pana lui Jiquiditată l. O dare de seamă, din alte cărţi, în bună măsură, despre un oraş care nu avea, nici pe departe, confortul deceniului patru al secolului trecut, dar care era bine rânduit, în frumuseţea lui orientală, cu mahalale şi rosturi transmise neam de neam, cu verdeaţă, grădini şi bună vecinătate. Ceea ce nu încetează să spună Costescu e că, odinioară, oraşul sau, mai exact, partea din oraş unde trăia avea o greutate mult mai mare în destinul târgoveţului. Copilul deschidea ochii pe mesele din familie, apoi începea să-şi facă ucenicia în pomii vecinilor, pentru a descoperi lumea alături de tovarăşii de pe stradă. Era o cunoaştere mărginită, de bună seamă, dar mult mai intensă, mult mai legată de un loc de un spirit.

Bucureştiul secolului XIX era colorat la propriu, fiind împărţit în cinci culori, de roşu (matca viitorului Centru Istoric, cu prăvălii şi viaţă socială), de galben (lumea bună), de albastru, de verde şi de negru (mica burghezie). Culorile cuprindeau mai multe mahalale, iar lectura numelor, cu mica lor istorie, cu notele de subsol foarte ample, e un exerciţiu seducător. De pildă, Caimata, cu celebra ei biserică dărâmată de Pache, când a construit bulevardul cel nou, înseamnă, în greceşte, copilărie, deci se poate ca acolo să fi fost mahalaua natală a ctitorului. Batiştea îşi trage numele de la obiceiul femeilor de a bate pânza în apa Bucureştioarei, care trecea prin mahalaua cu pricina, i