Cine plăteşte? Aceasta este întrebarea pe care o auzim pusă de nenumărate ori cu privire la operaţia lui Florin Cioabă, însoţită de tot soiul de consideraţii economice ori pseudoetice, care adesea îşi maschează cu greu obîrşia rasistă. Apetenţa cu care toată lumea se grăbeşte să afirme că e treaba familiei să plătească respectiva operaţie şi repatrierea cadavrului arată o combinaţie autohtonă de discurs antirom şi discurs neoliberal privind sănătatea, în care cel din urmă ajunge, practic, să fie folosit fie pentru a-l camufla, fie pentru a-l potenţa pe cel dintîi.

În afară de faptul că era „rege al romilor“ („autointitulat“, după cum repetă cu obstinaţie presa), nu ştiu mai nimic despre Florin Cioabă: am însă impresia (o fi eronată, cine ştie) că destui dintre cei care afirmă acum cu tărie că nu statul ar trebui să plătească pentru spitalizarea şi operaţia acestuia se află în aceeaşi situaţie. Nu contează, în fond, căci întrebarea fundamentală care ar trebui să se pună este: „Cînd şi de ce a încetat sănătatea să fie un drept?“. De ce am ajuns să privim cu atîta uşurinţă o stare de fapt în care ceea ce ar trebui să fie un drept a devenit o marfă? (Am preluat ideea sănătăţii ca marfă dintr-un comentariu pe Facebook al antropologului Bogdan Iancu.)

De pildă, dînd dovadă de cinice porniri darwiniste, Lucian Mîndruţă afirmă fără vreo urmă de nesiguranţă: „Nu sînt de acord să îi plătim familiei Cioabă 350.000 de dolari din banii publici. Aş fi fost de acord dacă dl. rege făcea sport, lua Sortis regulat şi îşi trata din timp problema obezităţii. Aşa, şi-a făcut-o cu mîna lui. Nu e ghinion. E rezultatul firesc al unui stil de viaţă nesănătos. De ce-aş plăti eu alegerile lui de viaţă greşite? Ale lui şi ale oricui ca el?“. Obezii pe care domnul Mîndruţă nu-i vede făcînd jogging seară de seară şi-au găsit inamicul. Nu mănînci