Câţi dintre dumneavoastră mai ştiu sau mai vor să ştie că în Cişmigiu trona în vremuri îndepărtate o mlaştină oribilă, un "piureu verzui ce înlocuieşte apa", după cum semnalau cronicarii timpului? Lucru care îl enerva şi pe călătorul străin Ulisse de Marsillac pentru că "murdărea pieptul de saten al lebedelor".

Până la începutul secolului al XIX-lea, Cişmigiul a fost cunoscut ca grădina sau balta lui Dura neguţătorul. Se afla aici o baltă plină de mâl, cu izvoare subterane, care nu secau niciodată. În ea creşteau trestie şi papură, adăpost pentru raţele sălbatice. Când ploua mult şi se revărsa Dâmboviţa, apa din Cişmigiu ajungea până la zidurile mânăstirii Sărindar, pe locul unde se înalţă astăzi Cercul Militar Naţional.

Doi experţi

Pe la 1830, generalul Pavel Kiseleff dădea ordin să se sece balta şi "să se facă o grădină publică". Lucrul acesta va fi însă realizat mai târziu, în timpul domniei lui Gheorghe Bibescu. Astfel, un pas important a fost făcut la 27 februarie 1845, când locul pe care se află astăzi Cişmigiul a trecut în proprietatea Sfatului Orăşenesc, printr-un decret semnat de prinţul Bibescu. În 1843, acesta chema doi experţi în horticultură din Germania: arhitectul peisagist Wilhelm Friedrich Carl Meyer şi asistentul său, Franz Horer. Cei doi veneau la Bucureşti, prima lor sarcină fiind aceea de a crea aranjamentele florale pe ambele părţi ale Şoselei Kiseleff.

Meyer, fost director al Grădinilor Imperiale din Viena, priceput şi deosebit de muncitor, începe bătălia cu mlaştina din Cişmigiu, biruind-o şi reuşind transformarea acestui loc insalubru într-o bijuterie. Spunem bătălie, deoarece mlaştina era mare, plină de broaşte şi alge, fiind totodată loc de refugiu pentru hoţi şi tâlhari, care găseau un adăpost bun pe insula din mijlocul lacului.

Grote artificiale

Meyer foloseşte balta, transformân