Copilăria, ca luptă de clasă (editori: Traian Călin Uba, Ilie Rad),

prefaţă de Ana Blandiana,

Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2013, 266 pag.

Sub unghiul genelor, un copil e reminiscenţa în formă îmbunătăţită a greşelilor prin care trec părinţii, orice plod trăgînd după el posibilitatea ca, la maturitate, să recadă în bolile de care au suferit predecesorii.

Şi cum două treimi din maladiile de care suntem atinşi au rădăcini genetice, fatalitatea moştenirii din generaţie în generaţie nu e vorbă goală: există o ştafetă intimă care se transmite în trepte genealogice, un fel de predanie căreia, chiar dacă îi schimbăm numele, nu-i putem modifica esenţa. În patologie, predaniei îi spunem „recrudescenţă”, în psihologie o numim „predispoziţie”, iar în cultură o descriem drept „tradiţ ie”. Nu doar hemofilia şi diabetul se ivesc pe fond de predispoziţ ie familială, dar şi stările de spirit.

Cînd această schemă e prinsă în tipar ideologic, apare optica beligerantă a adversarului ancestral, optică potrivit căreia părinţii trebuie eliminaţi curativ pe căi directe, iar copiii trebuie înlăturaţi preventiv pe căi indirecte, altfel şansa ca peste ani să asistăm la recăderi atavice, cu trezirea unor înclinaţii nedorite, e mare. Şi atunci vorba „spune-mi al cui eşti ca să-ţi spun cărei încrengături ideologice aparţii” devine imbold de intervenţie hotărîtă: duşmanul trebuie eradicat pînă la a treia generaţie, altminteri pericolul recidivelor persistă. Aceasta e logica gîndirii totalitare.

Aberaţia alogenă a marxismului, cu cele două fiice pe care le-a născut în timp – internaţionalele socialiste şi revoluţiile bolşevice – a aplicat exact optica adversarului ancestral: burghezia trebuia neutralizată nu doar de facto, prin exterminarea exponenţilor, dar şi in spe, prin anihilarea copiilor care se născuseră din spiţa lor. Iar în R