Criza datoriilor suverane din Uniunea Europeană a condus la nevoia consolidării fiscale în multe dintre ţările membre. Drumul de la crize temporare de lichiditate la lipsa de solvenţă fiscală este unul foarte scurt şi trebuie luat în considerare în orice moment de orice decident de politici macroeconomice din Uniunea Europeană (ne aducem aminte de cazurile Irlandei, Spaniei, Italiei, Portugaliei şi Sloveniei, ţări în care într-un interval de timp scurt randamentele la împrumuturi au urcat dincolo de pragul de sustenabilitate în numai câteva zile).

România a trecut şi ea printr-o criză de lichiditate în Trezorerie în martie-aprilie 2009, moment în care dependenţa puternică de intrările de capitaluri (atât în sectorul public cât şi în cel privat) şi-a arătat colţii. Prinsă fără buffere, încolţită de cheltuielile relativ rigide şi o colectare a veniturilor redusă însoţită de rezistenţa ridicată la reducerea evaziunii fiscale, România a procedat la măsuri de ajustare fiscală extrem de dure pentru populaţie. Reducerea veniturilor pentru bugetari, creşterea TVA cu 5 puncte procentuale plus celelalte măsuri de raţionalizare au condus la o pierdere de putere de cumpărare cuprinsă între 20 şi 40%.

După reformele lente din 2009 (an electoral) 2010 şi 2011 au fost ani în care ajustarea fiscală a fost strict cantitativă - atingerea ţintei de deficit bugetar s-a făcut prin tăieri uniforme, inclusiv în domenii precum sănătatea, educaţia dar şi reducerea stimulilor acordaţi pentru crearea şi consolidarea clusterelor de competitivitate. Măsurile au afectat atât cererea agregată, prin reducerea puternică a consumului, dar şi oferta agregată, ducând potenţialul economiei româneşti la jumătate faţă de media anilor anteriori (1,5-2% faţă de 3-4% în anii anteriori). România a avut o cădere economică spectaculoasă, intrând încet încet în cercul vicios recesiune economică