Vacanţele au intrat în viaţa mea odată cu şcoala primară: cum nu îmi plăcea deloc la şcoală (sunetul sec al lemnului rupîndu-se îmi evocă pînă azi beţele învăţătoarei peste capetele şi spinările noastre...), vacanţele au primit implicit intensitatea unei trăiri fericite, ocupîndu-mă numai cu ceea ce îmi plăcea. @acelasi autorAmintindu-mi acum de ele, îmi dau seama că atunci trebuie că mi s-a „formatat“ un soi de logică rudimentară a lumilor mele „compensative“ (şi cît mai noncomunicante), pe care o continui şi azi: să trag tare, să rabd orice (şcoala anilor ’70 însemna, de cele mai multe ori, exerciţii de răbdare şi educarea plictisului pe tăcute, cu răcnete şi ameninţări în fundalul sonor), pentru că va urma o perioadă în care toţi mă vor lăsa în pace şi voi putea face ce-mi place. De atunci şi pînă astăzi mă bucur intens cînd pot să fac ce mi-e drag, pe secvenţe mai lungi sau mai scurte de timp, pe care le numesc metaforic „vacanţe“, şi care mă răsplătesc pentru toate datoriile cenuşii din cotidian.

Îmi amintesc din vacanţele dintîi mai ales frenezia cu care trăiam fiecare zi, mînată de puzderia de lucruri pe care doream să le fac şi le lăsasem pentru intervalul acesta miraculat. Nu, nu voiam să merg în tabere, pe care le percepeam ca pe o prelungire a neplăcutei experienţe şcolare (program educativ patriotic, defilări, careuri de dimineaţă, totul în colectiv, nimic decis de mine pentru mine etc. – nu voiam cu nici un chip asta!), dar eram în stare să îmi însoţesc, fericită, tatăl, etnolog de meserie, „pe teren“, cînd mergea cu studenţii lui să culeagă folclor, în practică. Învăţam o mulţime de lucruri (cît pe nesimţite, cît cu desfătare), mîncam cireşe din cireşi şi mă spălam în ape curgătoare, ascultam poveşti nesfîrşite sau îmi vedeam de cărţile şi desenele mele, netulburată. Îmi „făceam de cap“ (pentru că toate aceste lucruri nu erau „de la şcoală“