Condiţiile impuse la înfiinţarea unui partid în România îngreunează deliberat apariţia unei forţe politice noi, care să ajungă în Parlament printr-o iniţiativă civică şi nu remorcată de un personaj “providenţial” intens mediatizat şi împinsă din spate de finanţatori obscuri. Cumulativ, e nevoie de minim 25.000 de membri (care să vina din cel puţin 18 judeţe), un prag electoral de 5% şi de o “garanţie” de 5 salarii minime brute pe economie per candidat (3.750 lei în prezent), bani care se returnează în final numai formaţiunilor cu minim 2% din voturi la nivel naţional.

Într-oexcelentă analizăpublicată în “Argumente şi Fapte” (“Democratia buzunarelor adanci”), Lucian Sârbu pune lupa pe viciile democraţiei româneşti, cea mai restrictivă din Europa în ceea ce priveşte accesul în Parlament a noilor formaţiuni politice.

Cele mai multe ţări europene permit înfiinţarea unui partid cu câteva zeci sau sute de membri. România este singura cu ştacheta ridicată la 25.000 de membri fondatori (sociologul Barbu Mateescu a deschis primul discuţia pe blogul sau despre caracterul “închis” al democraţiei româneşti, observând că de la 251 de membri după Revoluţie, înfiinţarea unui nou partid a fost apoi condiţionată de existenţa a 10.000 membri în 1996 şi 25.000 în 2003). În comparaţie cu populaţia României, doar Portugalia (minim 7500 de membri) şi Finlanda (minim 5000 de membri) ar ridica obstacole asemănătoare, cu deosebirea că acolo nu există condiţionarea răspândirii relativ uniforme la nivel naţional, remarcă autorul, ceea ce blochează accesul unor formaţiuni care ar reprezenta interese locale sau regionale (de pildă, un partid care să lupte împotriva exploatării gazelor de şist din zona Constanţa ar strânge poate 25.000 de aderenţi locali dar ar trebui să-şi asigure mii de suporteri şi în restul judeţelor pentru a se putea înfiinţa).

A două barieră este pra