Lăsându-l la o parte pe Faulkner, citesc cu conştiinţa oarecum vinovată cuvintele lui Mihăieş: „…e întruparea agasantă a omului de prisos”. Cât despre cartea lui, excepţională. Şi tocmai ce aş fi vrut să citesc.
Îi însoţesc din bucătărie pe meşterii care, în locuinţa Alexandrei, raşchetează cu mare zarvă parchetul. Citesc, stârnit de Mihăieş, Pe patul de moarte, simt că mă-nţeapă inima şi-mi spun asta-i pen’ că plecăm săptămâna viitoare, nu poci ieu să nu fac vreun pocinog.
Tre’ să-i telefonez lui T, să-i spun cum să facă să intre, fără cheie, la Alexandra în bloc. Încep să formez numărul şi mă poticnesc. Cu cât dracu’ e, cu 7363, sau cu 6373? Că parcă ştiam! Ba încă ce bine ştiam, cu toate că nu-i stă omului în fire să sune la propriul telefon. Încerc ambele variante, fără rezultat. Nu-i nimic, îmi spun, unu’ dintre ele nu se poate să nu fi fost bun. Că nu mi-a răspuns şi că n-am putut să-i spun? Asta-i drept. Da’, altfel, speranţa mea când sun pe careva nu e să nu răspundă neam ?
Nu cunosc nici numărul codului poştal decât aproximativ, adică greşit. Totuşi, îl trec pe toate scrisorile, conştiincios. De ce ? Vorba cutărui alpinist, ca să-şi explice insistenţa de a urca pe Everest: pentru că există. Să fi fost şi Hillary un soi de conformist?
Am stringentă nevoie de faimosul cont IBAN. O întreb pe T de unde să-l iau. Caută-l în dosarul în care ţii actele importante. Îl caut şi imediat îl găsesc. Dosarul, mai exact. Înăuntru: un memoriu de activitate din 12 februarie 1990, adresat rectoratului Universităţii de Vest, un curriculum vitae din 2003, o listă de persoane cărora să le trimit cartea Corinei apărută la Editura Art, o hârtie cu numărul de fax al Centrului cultural francez, o invitaţie cu antetul Accademiei di Romania prin care il professor Mariano Papahagi cheamă lumea la conferenza del prof. Livius Ciocarlie urmâ
