Lagărul socialist, sau cum i s-a spus apoi, pentru a nu fi asemănat cu lagărele de exterminare şi lagărele de muncă forţată, Sistemul mondial socialist, s-a format în urma noilor realităţi politice de după cel de-al Doilea Război Mondial şi a cuprins 14 (paisprezece) state din Europa, Asia şi America: U.R.S.S. (primul stat socialist, apărut ca urmare a revoluţiei bolşevice din 25 octombrie/7noiembrie 1917), Polonia, Germania de Est, Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia, Albania, Bulgaria, România – state din Europa, Mongolia, Coreea de Nord, China şi Vietnam – state din Asia, şi Cuba din continentul America.

Aceste state se bazau pe aceeaşi ideologie (marxism-leninismul), aceleaşi structuri economico-sociale, rezultate din aplicarea de reforme radicale şi toate aveau ca forţă politică conducătoare un partid unic, numit muncitoresc, socialist sau comunist. Peste organele de partid şi de stat din fiecare ţară îşi exercita, în baza vechimii şi a practicii de conducere a mişcării muncitoreşti şi a partidelor comuniste, apărute după Primul Război Mondial (Cominternul – 1919-1943), dar şi prestigiului militar, rolul de heghemon U.R.S.S. şi P.C.U.S. În ţările cu democraţie populară din Europa, cu excepţia Iugoslaviei şi Albaniei, staţionau trupe sovietice, iar în organele de conducere erau consilieri sovietici, în afara faptului că cea mai mare parte dintre vârfurile conducătoare ale partidelor din fiecare ţară erau foşti cominternişti, racolaţi şi instruiţi de NKVD. Pretenţiile de stăpân ale U.R.S.S. asupra ţărilor din Estul şi Centrul Europei se întemeiau, în principal, pe: 1) contribuţia la „eliberarea” acestora de sub jugul fascist şi 2) împărţirea sferelor de influenţă între Cei Trei Mari care formau coaliţia antifascistă. De altfel, Stalin, încă din 1943, avea asigurat acordul lui Roosevelt pentru ocuparea ţărilor europene, situaţie adeverită şi de înţelegerea