În această săptămână s-au împlinit 45 de ani de la invadarea Cehoslovaciei de trupele a cinci ţări ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (OTV). Istoria recentă a Europei a fost marcată de înăbuşirea brutală a Primăverii de la Praga, acţiune condusă de URSS, la care au aderat fără să crâcnească sateliţii fideli ai Moscovei.

Se ştie că România, care a condamnat vehement invazia Cehoslovaciei s-a aflat în pericol să aibă aceeaşi soartă. Ceauşescu şi-a câştigat în acele zile din august 1968 un prestigiu intern şi internaţional enorm, din care s-a hrănit ani buni. Brejnev şi conducătorii URSS care i-au urmat nu l-au iertat pe Ceauşescu şi au trecut România în aceeaşi categorie a adversarilor din NATO, deşi juridic erau aliaţi în OTV.

După 45 de ani analiştii ruşi mai au resurse să găsească “alibiuri” strategice pentru decizia călcării cu şenila tancurilor a independenţei Cehoslovaciei. Deşi Gorbaciov şi PCUS, în decembrie 1989, împreună cu aliaţii în invazie au dat o declaraţie în care sancţionau public decizia din august 1968, un harnic comentator găzduit de “Vocea Rusiei” apreciază că “în timpul înăbuşirii Primăverii de la Praga s-a vărsat relativ puţin sânge”. Articolul lui Vlad Grinkevici spune că “trupele Tratatului de la Varşovia au intrat în Cehoslovacia”, fără a menţiona că din “trupe” lipseau cele ale României. Un istoric citat în articol introduce ideea că intervenţia militară a fost o opţiune a generalilor îngrijoraţi că în Cehoslovacia nu erau trupe sovietice “iar coridorul din Germania de Vest până la graniţele sovietice nu este apărat”.

Aşadar, temerea României, că putea fi ocupată de URSS avea un suport chiar în strategia militară a ruşilor care considerau vulnerabil orice teritoriu unde nu aveau desfăşurate trupe proprii. Articolul face o evaluare tranşantă care anulează gestul politic din decembrie ’89 care dezavua in