În anii în care se fac puţine roşii, se scumpesc. În cei în care se fac multe, cad sub limita rentabilităţii, şi se aruncă. Problema noastră este aşadar că atunci când avem supraofertă nu ştim ce să facem cu ea. Când pepenii sunt atât de mulţi încât preţul lor scade la 10 bani/kg ei se dau direct de pe câmp, deoarece costă mai mult motorina ca să fie duşi la piaţă. În schimb, când n-avem suficiente legume, problema se rezolvă simplu. Cumpărăm de alţii, şi când costă prea mult mâncăm mai puţin.

Deci românii sunt obişnuiţi mai mult să n-aibă decât să aibă, şi importurile constituie supapa de reglaj a pieţei, nu comerţul intern. Iar asta e una dintre consecinţele gestionării ţării cu ajutorul politicii monetare, fiindcă lipsa de volatilitate a monedei dă stabilitate importurilor. Cu alte cuvinte, pe seama unei stabilităţi întreţinute de deficite şi a unei datorii externe încă reduse, funcţionăm după principiul: Nici n-avem, dar nici n-avem nevoie. Până când vine o “belea” din asta că se fac legumele şi suntem foarte încurcaţi când ne merge bine. De ce? Pentru că nu ne-am bătut niciodată capul să funcţionăm normal.

Ca să mai explic o dată, miniştrii habar n-au să administreze economia şi lasă politica monetară să “joace” în rolul principal. Se poate întâmpla însă ca supraproducţia de mărfuri să nu se coreleze cu oferta de bani. Altfel spus, atunci când băncii centrale i se pare că euro e ieftin îl cumpără, dar pe piaţa agroalimentară nu există astfel de mecanisme. Ar fi însemnat să se exporte surplusul de roşii sau să se transforme în bulion, dacă nu distrugeam fabricile de conserve şi ridicam pe locul lor blocuri. Ori să se trimită pepenii în ţările nordice, cu CFR Marfă.

Surprinzător, românii găsesc roşii din Insulele Canare la hipermarket, ca element de reglaj, care se cultivă pe pământ din Spania pus peste tuful vulcanic, sunt udate cu apă