M-am întrebat adesea ce anume din silueta poetică a lui Baudelaire mă fascina în anii liceului, de ce umblam la mine cu ediţia aceea BPT, pe care n-o lăsam din mână nici în pauze, nici în timpul orelor. De ce întregul ritual, repetat maniacal, al lecturii: mereu începeam cu prefaţa (a lui Vladimir Streinu, bineînţeles), apoi treceam la tabelul cronologic, abia după care îmi făceam curaj pentru a deschide, la întâmplare, volumul acela fascinant. Nu exagerez dacă spun că abia acum, nel mezzo del cammin, citind eseul lui Fondane, am început să simt cam pe unde se află rădăcinile acelei fascinaţii. Dar, până acolo, mai e...
Premieră pentru piaţa de carte din România, un adevărat eveniment editorial, Baudelaire şi experienţa abisului este o ediţie critică ce-şi poate asuma întâietatea şi la nivel mondial. Pentru asta este nevoie, însă, de puţină istorie (literară). În primul rând, trebuie spus că această carte este de fapt un amplu eseu aflat în continuă prefacere, proces căruia numai Auschwitzul (să spunem Istoria?) i-a putut pune capăt. Deşi avem de-a face cu ultimul volum al lui Fondane, nu este exagerat să spunem că, urmărind originile obsesiei sale pentru Baudelaire, eseul acesta este totodată şi prima sa carte (după cum remarcă profesorul Mircea Martin, coordonatorul seriei Fondane, Baudelaire este, după Nietzsche, numele cel mai citat de Fundoianu în publicistica sa românească). Eseul a apărut într-o primă ediţie, în 1947, la editura pariziană Seghers, în îngrijirea lui Boris de Schloezer (bun prieten al lui Fondane) şi a lui Geneviève Tissier, soţia autorului, fiind precedat de o nefericită prefaţă a lui Jean Cassou (unde poetul Cassou ţine neapărat să se distanţeze de metafizicianul Fondane). Aceeaşi ediţie a fost reluată la Seghers în 1972 (cu o prefaţă îmblânzită a lui Cassou) şi, pentru a treia oară, în 1994, la Editura C