Cel mai simplu mod de a ne da seama de importanţa Festivalului Enescu este să ne închipuim cum ar fi fără el. Exerciţiul – dacă ar avea voinţa şi capacitatea să-l facă – le-ar fi cu atât mai util celor care sunt convinşi că “altele sunt problemele ţării”.

Principala problemă a ţării e că s-a cam smintit: cu televizorul, cu politichia proastă, cu tehnica desăvârşită de a bate pasul pe loc acumulată de-a lungul tranziţiei, cu multe altele. În acest context, orice manifestare culturală – şi cu atât mai mult una de anvergură – are, înainte de toate, rolul de leac împotriva smintelii depline. Orice Festival bine făcut este o insulă de normalitate. Discuţiile careau avut loc acum câtva timp despre “necesitatea” şi costurile Festivalului Enescu sunt o pierdere de vreme. Ca să nu mai vorbim despre spusele unui demnitar român, pur şi simplu ridicole: că n-avem de ce să plătim dirijori străini, că avem şi noi dirijorii noştri.

Tocmai pentru că ţara a luat-o un pic razna, tocmai pentru că multă lume se plânge că nu mai avem repere şi valori, Festivalul Enescu – şi orice altă manifestare culturală de un asemenea calibru – este un mod de a restabili scara valorilor şi de a repune la locul lor reperele de care avem atâta nevoie. Din acest punct de vedere, banii daţi pentru acest Festival – şi nu numai – sunt o investiţie cât se poate de eficientă, nicidecum o cheltuială, şi cu atât mai puţin o “risipă”. Asta se înţelege foarte greu în România, unde spaţiul public e dominat, pe de o parte, de lamentările despre sărăcie (“nu ne permitem chestii de-astea culturale, avem de făcut canalizări la sate şi asfaltări de străzi...”) şi de cârcoteli antielitiste ale unor băieţi şi fete care se pretind din popor (“păi cine se duce la concerte simfonice? nişte elitişti mofturoşi...”). Festivalul Enescu nu e făcut pentru a bate audienţele (deşi vânzarea într-un timp scurt a mi