- Editorial - nr. 163 / 22 August, 2013 Prin cate au trecut ungurii, de la desprinderea lor din Podisul Altai, din nordul Chinei si pana la sosirea lor in Europa, pret de cateva secole bune, la care se adauga dificultatile de instalare si de stabilire a noii patrii, dupa 896, precum si problemele de adaptare la noile conditii, carturarii lor ar fi putut scrie o istorie interesanta, plina de suspans. Faptele si momentele cruciale au fost multe, mai palpitante decat ale daco-romanilor, tintuiti la fata locului prin natura obarsiei. Ele ar fi avut relevanta lor, daca ar fi fost prezentate cat de cat in lumina realitatii, cu bunele si relele inerente, deopotriva. Poate pentru a da urmasilor un suport moral mai puternic, ori pentru a ocoli o anume conduita avuta in relatiile cu popoarele cu care au intrat in contact, pentru a ascunde adevarul privitor la modalitatea de infaptuire a Ungariei Mari, exegetii unguri au considerat ca falsul in prezentare poate fi o cale mult mai onorabila si mai utila pentru imaginea lor de mari cuceritori. Asa s-a nascut istoria oficiala a ungurilor bazata pe legende si glorificari idilice pana la cer ale faptelor inaintasilor lor. Definitorii pentru acest mod de a gandi si a prezenta trecutul ni se par spusele carturarului Sassi Nagy Lajos, care sublinia la 1867: "Este necesar sa alimentam de sus acest sentiment national pentru ca pe urma sa patrunda de jos in intreaga societate sub forma unei forte de neinfrant”. Este vorba, deci, de confectionarea unui model, a unui prototip de gandire, ca apoi acesta sa fie insusit si repetat cu religiozitate de catre toti ceilalti. Cu alte cuvinte, spun acestia, noi va scriem istoria, asa cum ne place noua sau asa cum sa sune bine, atat in interior, cat si in fata altora, adica nu cum a fost, ci cum ne-ar fi placut noua sa fie. La randul vostru, voi, cei multi, o buchisiti asa, si pe asta o repetati la