Am băgat de seamă că se face mare caz prin presă de ”finalizarea” lucrărilor de la cetatea din Alba Iulia. Scriu jurnaliștii noștri că așa și pe dincolo, că renovarea a costat atâtea și-atâtea milioane de euro (”bani europeni”, se precizează aproape invariabil), că s-a tot lucrat atâția și-atâția ani, că ce viitor luminos are viitoarea ”perlă turistică” a Transilvaniei și multe alte neghiobii. Care n-ar fi neghiobii dacă n-ar fi escrocherii. Scrise de niște escroci ce nu și-au mișcat fundul din redacții decât până în Centrul Vechi sau (cel mult!) până la Mamaia, dar în nici un caz n-au dat talpă prin cel mai vag colț de Transilvanie, ca să nu zic de Alba Iulia.

Despre ce e vorba: da, există o cetate în orașul Alba Iulia. Și, da, merită categoric să fie vizitată. Mai departe ciuliți ochii și ochelarii la mine, carele am fost, am văzut și-am băut, nu vorbesc ca alții, ca artiștii frecatului de net.

Primul sfat: alocați cetății o zi întreagă, că e al dracului de mare, mergi prin ea de te pierzi, te ia foamea și setea, te rătăcești și te mănâncă lupii; una la mână. Pe urmă, nu vă caliciți la bani, calculați-vă un buget competent, că ispite-s multe și prețurile nu sunt mici, adică-s sensibil mai mari decât cele din orașul propriu-zis; două la mână. Și să-aveți destul spațiu liber pe cardul de memorie al aparatului foto, plus niște baterii de schimb, că pentru multe cadre e nevoie de bliț; trei la mână.

Bun, acum să intrăm frumușel în cetate, după ce-am găsit loc de parcare (cu baftă, în zilele de week-end). Prima impresie: nu vedem nici o cetate, ci doar niște turle de biserici. Asta pentru c-am fost puturoși, că dacă nu eram, puneam mâna pe bibliografie și aflam că asta nu e o cetate medievală, d-aia cocoțată pe vreun vârf de munte (ca la Poienari) sau pe vreun gorgan (ca la Hunedoara sau Sighișoara). Ci e o cetate gândită în scopuri pur miliare,