Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la serialul Las Fierbinți, îmi amintesc de o scenă lungă de vreo douăzeci de minute în care Firicel, unul dintre bețivii satului, îi explică lui Celentano, celălalt bețiv al satului, că fiul lui are de făcut o compunere cu titlul ”Mama mea”. Și tot dialogul e despre cum ei nu-și dau seama despre a cui mamă e vorba. Pentru că Las Fierbinți e o comedie, iar faptul că personajele nu înțeleg lucruri evidente are un efect comic care-i distrează pe telespectatori și-i determină să se uite în continuare. Las Fierbinți pare scris de cineva care s-a uitat la Trăsniți în NATO, a râs puțin, apreciind inteligența glumelor și faptul că plot-ul are sens, iar pe urmă și-a zis: Pot să fac ceva mai bun! Și a făcut. Serialul de pe PRO TV e categoric peste Trăsniți în NATO, dar impresia e că asta e tot ce și-a dorit autorul. Să surclaseze ceva la care oricum e imposibil să te uiți, pentru că nimic n-are legătură cu nimic, fiind scris și jucat de câțiva copii de doi ani supradimensionați. Probabil că actorii de la Trăsniți în NATO nici măcar nu joacă pentru bani, ci pentru acadele, baloane în formă de animale și promisiunea vagă că producătorul o să-i ducă în excursie la Disneyland. Nu m-aș mira să-l văd pe stradă pe Mârlanul de la Trăsniți în NATO pictat pe față ca un copil pe care părinții l-au dus la locul de joacă din mall.
Punctul forte al serialului Las Fierbinți e mârlănia personajelor. Fiecare personaj e un supererou a cărui superputere e o formă particulară de mârlănie, cu care își învinge în cele din urmă antagonistul, salvând lipsa de civilizație. Giani, cocalarul care poartă mereu trening și ochelari cu zăbrele, excelează la capitolul tupeu și gestică excesivă. Acolitul lui, Bobiță, cârciumarul satului, e un gras pontos și leneș, genul de om care ”are glume-n program”. Nu trebuie să facă eforturi prea mari pentru a
