În principiu, la pescuit mergi pentru a te deconecta de la stressul cotidian, a te odihni, a te relaxa. Unii merg doar pentru a evada de lângă neveste şi/sau pentru a trage un chiolhan cu strigături şi cu multă udătură, alta decât apa. Mai există şi categoria celor care fac din asta un sport, în căutare de trofee. Aici mă înscriu şi eu, cu precizarea că niciodată, în cei vreo 55 de ani de când pescuiesc, n-am respectat prevederea legală de a folosi maximum două beţe cu câte două cârlige fiecare: dacă pot, înşir pe mal 6, 10, 17 lansete pentru crap, somn, şalău. Dacă muşcă vreunul din ăştia, strâng restul beţelor şi rămân cu 3-4 chitite pe specia respectivă. În căutarea lor, uneori faci veritabile sacrificii, asumându-ţi chiar riscul suprem. Concret: anul acesta am mers la Pardina, pe locul unde anul trecut, în ultima zi acolo, am prins câteva cegi, un şalău de aproape 4 kile şi am ratat un somn uriaş (zic eu că peste 40 de kg, în timp ce soţia mea rata şi ea un crap de vreo 12-15 kg). Locul e de coşmar: stâncă şi bolovani, niciun copac, deci nici un fel de umbră. Prietenul fălticenean stabilit acolo, Mitică, a estimat că temperatura în acel loc ajungea, pe canicula asta, la circa 50-55 de grade! Şi, desigur, că suntem absolut demenţi. Mai e obligatorie o precizare: ne luăm cu noi, întotdeaua, cam jumătate din casă! Astfel, printre obiectele nelipite se află o butelie de aragaz mare, nu de voiaj, un aragaz cu două ochiuri, o baterie de autocar încărcată la maximum, astfel încât să avem lumină pe mal cel puţin 10 nopţi (cu invertor şi bec economic de 8 waţi), conserve, ulei, oţet, saci de mălai, făină albă şi saci de nadă pentru peşti, toate cele 23 de beţe şi cele 17 mulinete, masă, scaune pliante, umbrele, juvelnice, mincioage, valizele cu twistere, blinkere, wobblere şi role de nzlon de rezervă. Şi în primul rând pe Ringo, labradorul, cu lesă, cu hrana lui prop