Citesc „Ultimul an din viaţa lui Mozart”, de H.C. Robbins Landon. Mă gândesc – încă o dată – că poate ar fi mai bine să nu ştim prea multe despre viaţa marilor creatori. Nu, ale vieţii mici şi mari necazuri nu coboară, nu discreditează, nu devalorizează opera lor, dar, de cele mai multe ori, îţi dau, aşa, un gust amar…

Mă lămurisem deja, cu ani în urmă, că marii compozitori ai istoriei muzicii erau dependenţi sută la sută de potentaţii vremii; că lucrau, în cea mai mare parte, la comandă; că aceste comenzi însemnau, de multe ori, inclusiv renunţarea la nume, cumpărătorul plătind dreptul de a semna el compoziţia! ; că marii compozitori se dădeau peste cap să prindă un post stabil undeva; că îşi negociau contracte care precizau şi câte lemne o să primească şi câte butoaie cu bere; că Beethoven a fost primul care – nu pentru mult timp! – a reuşit să devină independent şi să compună ce-şi dorea, nu ce i se cerea, graţie subvenţiilor necondiţionate primite din partea a trei mărimi nobiliare – a fost suficient ca unul dintre prinţi să moară ca Beethoven să fie nevoit să revină la sistemul „cerere şi ofertă”.

Din cartea lui Landon am aflat însă şi mai multe, şi mai detaliate. Sigur că aruncarea lui Mozart la groapa comună a săracilor şi dezmoşteniţilor sorţii este o pată de obrazul istoriei muzicii şi a istoriei lumii în general – dar mai dramatic mi se pare, pentru că implica un geniu viu, nu unul mort, modul jenant în care trebuia să se dea peste cap ca să-şi poată întreţine familia, ca să intre în graţiile unui suveran, ca să obţină reprezentaţia unei opere şi ca să se aleagă din asta cu ceva. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, nici vorbă de drepturi de autor: oricine, de-a lungul şi de-a latul Europei, putea să monteze o operă de Mozart fără ca el să câştige vreun sfanţ.

Mai mult, apăreau încă anunţuri de genul „Angajăm valet muzician”, adică u