În teorie, jurnalismul e simplu: livrezi informaţie şi te străduieşti să eviţi derapajele, ca un veritabil câine de pază al democraţiei. În practică, însă, câinele se poate să turbeze.
Traseul unui jurnalist diferă, de la caz la caz. Uneori, se întâmplă ca misiunea de informare a publicului să fie asumată ca o asceză, iar materialele să fie rodul unui post îndelungat, în care formulările care lasă loc interpretărilor să fie excluse definitiv, ca fiind prea greu de digerat de cititorii aflaţi în căutarea obiectivităţii
În aceste cazuri, în care jurnalistul elimină judecăţile de valoare şi mizează strict pe echidistanţă, se poate vorbi de uitarea de sine propovăduită de manuale, de venerarea unor entităţi mai presus de goana după audienţă. Pe scurt, de profesionalism.
Asta se întâmplă, mai degrabă, în locuri izolate, în care jurnaliştii dezgustaţi de pornirea lumească se aventurează în căutarea perfecţiunii, în stabilirea de noi standarde.
În lumea reală, parcursul jurnalistic este uşor diferit, iar cel care crede că are nevoie de un pix sau, după caz, o tastatură ca să cucerească lumea se trezeşte înşelat. A pornit cu gândul că talentul e suficient, dar iată că important era să posede altceva: coloană vertebrală.
Lexicul tipic religios poate părea bizar. Ce au în comun o meserie pragmatică, orientată către cele materiale şi religia? Din punctul meu de vedere, ambele există graţie antagonistului: ispita.
Şi în religie, dar şi în jurnalism, ispita este cea căreia trebuie să îi rezişti, dar şi cea care te formează. Eşti povăţuit să înveţi din greşeli. Dacă, însă, în lumea celor sfinte poţi fi iertat şi de şaptezeci de ori câte şapte, în jurnalism, lucrurile stau altfel. Publicul nu este atotiubitor, mai ales dacă nu îi serveşti ce aşteaptă. Dar ce aşteaptă, de fapt?
Răspunsul la întrebarea asta ar salva, poate, jurnalismul. Dacă