Statul se află, de câţiva ani, în centrul tuturor dezbaterilor globale privind soluţiile de ieşire din criza economică. El a devenit, mai ales pentru stânga radicalizată, noul panaceu, înlocuitorul ”mâinii nevăzute”, cea care ”regla” economia înainte de criză. S-a stabilit că una din cauzele crizei a fost dereglementarea: statului i se cere să reglementeze din nou. S-a ajuns la concluzia că a crescut ”polarizarea socială”: statul trebuie să intervină pentru a redistribui banii către cei săraci. Statul a fost încălecat de corporaţiile multinaţionale: să-şi reafirme atunci independenţa, autoritatea. După cum se ştie, dezbaterea a început la aproximativ 7 ani după atentatele teroriste de la New York. Acest eveniment fără precedent a determinat statul, cel american, în primul rând, şi apoi toate statele occidentale, să introducă reglementări privind controlul propriilor cetăţeni (ascultarea convorbirilor telefonice, accesul la corespondenţa electronică privată etc.). Statului i s-a cerut atunci să rezolve problema securităţii civililor. Tot statului i se cere, acum, să rezolve problemele economice şi sociale ale acestora. Fireşte, şi într-un caz, şi în celălalt, există argumente puternice pentru care statul trebuie să se implice. Întrebarea este: până unde se poate merge cu implicarea? Astfel de discuţii au loc pretutindeni în lume, inclusiv în România. Faţă de SUA, faţă de Franţa sau de Germania, la noi însă problema e învăluită într-o ceaţă groasă. Ea este atât de complicată şi de confuză, încât nu e de mirare că nimeni nu ştie ce să facă cu ea. Astfel, statul rămâne neschimbat, nici mai bun, nici mai rău decât a fost el dintotdeauna. Mi-aduc aminte că, până în 2007 sau chiar până în 2009, când a izbucnit, şi la noi, criza economică, statul minimal liberal era o dogmă. Cine o contesta, se afla în afara democraţiei, putea fi acuzat de tendinţe totalitare sau măcar ”cri