„Mişcă-te, tu-ţi Dumnezăii tăi, nu vezi că stai în drum aici? Dă-le dracului de plase, tu-le Dumnezău lor de plase astăzi şi mâine! Nu sta ca proasta, vino de mă ajută să urc bagajele, tu-le muma lor. Domnu, nu mă ajutaţi să urc bagajele astea sus? Că proasta stă ca vita-n potecă şi io sunt operat, nu am voie să ridic greutăţi“.
„Aşa, acum treci aici lângă mine, tu-ţi Dumnezăii tăi de femeie astăzi şi mâine. Şi ia floarea asta de aici, ţi-am zis să nu luăm sacsii cu noi, tu nu şi nu! Ia-o de aci îţi spun, până nu o arunc pe geam, Cristoşii tăi de tâmpită“.
În urmă cu două săptămâni, am fost martora unei „discuţii“ între doi soţi, amândoi trecuţi de 70 de ani. La urcarea în tren, bărbatul – vizibil lipsit de vitalitate – îşi înjura soţia şi o brusca, o dojenea, o împingea şi puţin a mai lipsit să nu o lovească. Stăteam cuminţi şi aşteptam să plecăm din Bucureşti, eu şi un vagon întreg plin de oameni, când au apărut cei doi. Prezenţa noastră, a călătorilor, a fost, cel mai probabil, singurul motiv pentru care bătrânul nu i-a tras vreo câteva soţiei. Răcnetele lui şi lipsa ei de replici, teama care i se citea pe faţă femeii, felul în care îşi mişca mâinile, faptul că îi evita privirea, totul spunea că, după ce vor ajunge acasă, discuţia se va purta la un alt nivel.
Mai crunt decât scena de mai sus este acest tip de mentalitate românească: nu ne băgăm în certurile altora pentru că nu ştim „ce se întâmplă în familia omului“. Şi eu, ca şi mulţi alţii, am crescut pe tărâmul lui „nu e treaba noastră“. Slavă Domnului că am fost doar vecină cu alte tărâmuri, cum ar fi: „faci ca mine sau te omor cu mâna mea“, „femeia trebuie bătută preventiv, că ştie ea mai bine de ce“, „bătaia e ruptă din Rai“ sau „eu te-am făcut, eu te omor“.
De multe ori, asistăm la certuri violente pe care nu îndrăznim să le întrerupem de teamă şi de lene. Suntem
