Scenariul pare că se repetă: un prinţ din Occident descoperă în România un sat izolat, de o frumuseţe neobişnuită, unde arhitectura tradiţională şi mediul înconjurător s-au păstrat remarcabil. Casele din zonă sunt restaurate cu sprijinul unei fundaţii patronate de prinţ, satul este vizitat de aristocrat, tevatura din mass-media provoacă un val de curiozitate şi aşa apar primii turişti.
Prinţul este Charles de Wales, fundaţia este Mihai Eminescu Trust. Scenariul s-a aplicat până acum cu succes la Viscri, sat care a ajuns să fie vizitat de 10.000 de turişti pe ani, dar şi la Mălâncrav, sau, mai nou, la Valea Zălanului.
Următorul Viscri ar putea fi Archita, un sat literalmente pierdut într-un peisaj de poveste, la limita dintre Ţinutul Secuiesc şi Transilvania Saxonă, locuit de români şi romi.
La Archita, asfaltul este doar un proiect al Primăriei Vânători, de care aparţine localitatea. Până la materializarea proiectului, în sat nu se poate ajunge decât pe drumuri pietruite, unul prost - dinspre Dârjiu, Harghita, şi unul bun - dinspre Mureni, Mureş. În ambele cazuri, după drumul chinuit, comuna, cu case mari, bine păstrate şi uliţe largi, bine pietruite, pare o oază surprinzătoare de prosperitate.
În centrul localităţii, biserica fortificată, poate cel mai fotogenic astfel de monument din Transilvania, este în plină restaurare, dar arată deja remarcabil. Un tăpşan triunghiular şi înclinat a fost transformat în părculeţ, mărginit fiind de un gard de lemn, care delimitează zona dintre biserică şi cele două intersecţii de lângă ea. În josul părculeţului, frumos restaurată, casa Von Sternburg, lipită de zidul bisericii, este sediul local al unei asociaţii de caritate britanice, păstorită în Archita de un ofiţer englez care s-a retras aici, Michael R. Carrington.
Într-o seară târzie de sâmbătă, aproape de asfinţit, biserica este imposibil de vi
