Există şi astăzi, cu toată legislaţia îmbunătăţită periodic, cu toate sforţările de limitare a fenomenului, cu tot cu raportările din campanii speciale destinate muncii la negru, angajatori care nu se sfiesc să încalce legea şi angajaţi care fie n-au de ales, fie preferă să muncească fără contract. E alegerea lor, pe de-o parte, e vina instituţiilor, pe de alta. Când însă ţii şi cu dinţii să fii în regulă, pentru că, nu-i aşa, schimbăm România pas cu pas, ajungi în situaţii absolut aberante, în care instituţiile se luptă şi nu prea cu marii evazionişti, dar nu pot să închidă ochii la încălcări uneori fără voie ale legii.
Să nu mai vorbim despre cuantumul indemnizaţiei de creştere a copilului. Cu acea sumă minimă garantată de stat, însă doar pentru părinţii care au contribuit cel puţin 12 luni înainte de naşterea copilului, acoperi prea puţin din necesarul unui sugar. Părinţii care îşi doresc mai mult au ajuns să se gândească la acest statut, de părinte, când, dacă ar fi să-i asculţi pe bunici, „aproape că le-a trecut vremea”. Ani la rând consideră că n-au încă venitul decent la care s-au gândit, n-au scăpat de datorii, nu sunt vremuri să se înhame la altele. În schimb, ar lucra şi la ’nşpe patroni, să-şi rotunjească încasările. Când în sfârşit se conving că e timpul, mai plătesc o groază de bani pe analize fel de fel, examene şi investigaţii, başca naşterea, bani mulţi decontaţi grămadă, şi-şi duc pruncul acasă. Urmează zilele de concediu legal şi, în prima lună, formalităţile pentru indemnizaţia de creştere a copilului. Pentru dosar semnează o declaraţie pe propria răspundere, pe care o citesc sau nu cu atenţie, iar pe mulţi asta i-a costat, iată, scump.
Pe perioada cât încasezi indemnizaţia, un an, doi ani, cât ai optat, statul nu-ţi dă voie să obţii niciun alt venit. Dacă eşti broker, renunţi la contract, dacă eşti cenzor, chiar şi la
