Operaţiunea de invadare a Cehoslovaciei care a luat prin surprindere S.U.A. şi ţările din N.A.T.O. a început în noaptea de 20 august, prin acţiune paşnică: 80 de turişti (ofiţeri sovietici) au coborât pe aeroportul din Praga, fiind urmaţi de alţii care au preluat conducerea aeroportului. În noaptea de 21 august, armatele U.R.S.S., Germaniei de Est, Poloniei, Ungariei şi Bulgariei au trecut graniţele, evident, la cererea autorităţilor cehoslovace.

Din partea S.U.A. nu se punea problema unei acţiuni militare (era o problemă a blocului celălalt!), nu dispunea, după cum s-a spus, de resursele necesare unui răspuns în forţă, dar s-a urmărit limitarea invaziei la Cehoslovacia, fără să se extindă asupra României şi Iugoslaviei. În timp ce la Praga „primăvara” lor era călcată sub şenilele tancurilor, la Bucureşti, în şedinţa Comitetului Executiv al P.C.R., s-a condamnat invazia, considerând-o o acţiune „imperialistă”, un act „barbar şi criminal”, o agresiune barbară, exprimându-se hotărârea de a răspunde „cu forţa armelor” în cazul unei agresiuni din partea ţărilor „prietene”, din Tratatul de la Varşovia. În timp ce zăngăneau armele, cehii şi slovacii aflaţi în vizită în România au fost ajutaţi de bucureşteni, găzduiţi şi hrăniţi, iar poporul şi-a arătat solidaritatea cu ţara aflată în suferinţă. În mod spontan, populaţia Capitalei (80-100 de mii de oameni) s-a adunat în piaţa din faţa clădirii fostului Comitet Central, unde Ceauşescu a rostit o scurtă cuvântare, prin care condamna invazia şi pe invadatori, exprimând hotărârea de a apăra ţara prin ridicarea la luptă a întregului popor.

Orice se spune acum despre acest moment istoric, trebuie să afirmăm că românii nu mai trăiseră de mult asemenea clipe de înălţare şi demnitate, numai la obţinerea independenţei şi la Adunarea de Unire de la Alba-Iulia a mai fost ceva asemănător. Românii au trăit intens acele