Dacă ar fi fost scris de un român, din perspectiva istoriei literare romanul acesta behaviorist (savant contrapunctat cu parabole mai întâi orientale, iar mai apoi, pe măsură ce evenimentele istorice se precipită, tot mai avântat moderniste, până la a ajunge cinice ucronii suprarealiste) ar fi putut fi oare situat de critica literară între nuvelele lui Mircea Eliade şi piesele de teatru ale unor Sebastian şi Ciprian? Ori, hălăduind prin balcanice oaze interbelice, între Balcic şi Bucureşti, personajele lui ar fi putut cumva prelungi avatarurile unor noi crai de curte veche? Greu de spus, căci, dacă eroul principal, pendulând între moleşala visătoriei romantice şi greaţa existenţialistă, poate părea desprins din scrierile celor enumeraţi mai sus, aplombul scriiturii este indubitabil acela al poetului Jan Koneffke, cel ce observă totul împrejur cu minuţiozitatea ceasornicarului şi o notează cu acribie/fantezie vizionară. (Nu dau decât trei exemple din multele posibile: camerista care-şi face cruce cu cârpa cu care şterge radioul; slujnica ce ţine-n pumn un sâmbure de pepene ca să aibă noroc în dragoste, iar atunci când îl pierde pricepe că visul ei nu se va realiza; femeia adulterină, care îşi scoate, înainte de bluză sau combinezon, verigheta: detalii care fixează un personaj şi o situaţie mult mai exact decât întinse analize psihologice.)
Şi spun ceasornicar, întrucât parabola timpului joacă un rol capital în acest text concentric ce-şi înghite coada precum şarpele Uroboros. Astfel, pendula stricată, care a început să scoată sunete bubuitoare, „nouăzeci şi nouă de salve una după alta“, şi şi-a dat duhul exact în ziua când a izbucnit războiul mondial, dezvăluie însăşi trama liric-aluzivă pe care autorul îşi durează construcţia. Tot parcursul istoric pe care îl jalonează romanul pare a fi bulversat de ecourile acestei pendul
