În urmă cu 69 de ani, regele Mihai îl chema pe prim-ministrul Ion Antonescu la Palat, acolo unde este acum Muzeul Naţional de Artă al României, dar nu la vreun vernisaj sau discuţie despre arta plastică, ci pentru a-l aresta. Îl scotea din joc pe cel care îşi asumase prerogative dictatoriale în România, riscând să ducă România alături de Germania până la groapa finală. Armata Roşie era deja în Moldova noastră şi ar fi fost chestie de zile până să înceapă demolarea Bucureştiului. Dezbaterile istorice asupra momentului 23 august 1944 nu vor conteni şi este bine aşa, să nu molfăim aceeaşi concluzie, cum am făcut-o sub comunişti. Dacă regele nu-şi putea concedia premierul este ori o chestie de mare democraţie, ori de cruntă dictatură. Ne aflăm, totuşi, în urmă cu şapte decenii, când tendinţa dictatorială făcea ravagii şi nu părea să ocolească vreun şef de stat.
Până la urmă, trebuie să recunoaştem că, de nu era făcută zi naţională şi considerată victorie glorioasă a luptei bravilor şi numeroşilor comunişti, lovitura de palat din 1944 nu ar fi fost atât de discutată în prezent. Şi astfel, acel moment a devenit 23 August, cu majusculă, urmat de cele mai pompoase şi sforăitoare calificative. De 23 August se defila, se făceau producţii record, planurile erau lăsate în urmă de zici că stăteau pe loc în comparaţie cu entuziasmul bolborositor al clasei muncitoare. 23 August este un simbol maxim al comunismului în România, iar în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească era considerată ziua eliberării de sub fasciştii români. Ironia istoriei este mare pentru că Pactul Ribbentrop-Molotov, cum îl numim noi, adică pactul de neagresiune dintre Hitler şi Stalin, dintre Germania nazistă şi Uniunea Sovietică şi comunistă, a fost semnat tot într-o zi de 23 august, în 1939, cu exact 5 ani înainte de evenimentul de la Bucureşti.
Nu, nu aţi greşit rubrica, nu este cea de e
