Nu-mi venea a crede. Visam de mult şi-n toate felurile la asta. Dar nu îndrăznisem nici măcar o dată să i-o spun. Să i-o cer, nici atât. Cum aş fi putut? Cum, dacă teama mea cea mai mare era să n-o pierd? Adevărul e că de ce-o iubeam mai mult, de aia mă temeam mai mult, iar gândul unei eventuale despărţiri mă sufoca, pur şi simplu. Cu fiecare lună ce întărea legătura noastră, iubirea noastră, îmi devenise tot mai clar că fară ea, nu era altă viaţă. Ea era însăşi viaţa. Viaţa mea. Iar în noaptea aceea tremuram. Tremuram în faţa uşii ei... Ea mă chemase. Îmi deschise uşă pe întuneric şi o închise în spatele meu, tot pe întuneric. Doar lumina lunii pline ce pătrundea prin ferestre ne contura siluetele. Mă îmbrăţişă, mă simţi şi îmi şopti: „Nu-ţi fă griji, dragule, abia mâine seară se vor întoarce..”. Am tăcut. Eram la fel de tăcut ca în prima zi, ca atunci când mi-a vorbit prima oară. Îmi amintesc şi-acum. Îmi amintesc mereu. Era un vis în rochiţa aceea de vară, cu mâneci scurte. Iar mâinile albe mi se pareau aripile unui înger. O vedeam zi de zi la şcoală, o căutam cu privirea şi nu era greu s-o găsesc. Pentru că… strălucea. Zău că strălucea de frumuseţe. Şi prietenii spuneau la fel. Dar nu-mi făceam iluzii. Nu eram de nasul ei. Şi nici nu ne vorbisem până atunci, la ziua lui Ionică. Straşnică petrecere. Uriah Heep, Deep Purple, Led Zeppelin, Pink Floyd şi Wyborowa cu suc de roşii. Şi fumau toţi „kentane”. Atunci a fost întâia oară când mă uitam la ea cu alţi ochi. Dornici. Era un vis în rochiţa aceea de vară, cu mâneci scurte. Iar mâinile albe mi se pareau aripile unui înger. Încercam s-o privesc fără să „mă prindă”, dar, ca un făcut, ochiii ei mă surprindeau mereu în „flagrant”. Apoi, am ieşit afară pe balcon. Fumul de ţigară devenise aproape sufocant. Şi a venit şi ea. Aproape că tremuram de emoţii când m-a întrebat: „Zi drept, ce animal de companie fioros ai a