În 1653, Gheorghe Ștefan era un nume care încă nu spunea nimic moldovenilor. Cuvîntul "pinalti" nu era cunoscut în această parte a lumii, așa că istoria își urma cursul ei obișnuit prin întunericul medieval. Gheorghe Ștefan, zis Burduja, o ducea bine-mersi. Era logofăt la curtea lui Vasile Lupu, avea moșii, iazuri, conace și o îndemînare aparte de a fura din prada domnitorului. Scund, negricios, lacom și fudul ca un păun, Gheorghe Ștefan umbla îmbrăcat ca un pițigoi și purta la cușmă pene de struț. Ca orice pitic, avea o nevastă trupeșă, pe care s-ar fi putut odihni un pîlc de călăreți cu tot cu cai. O nevastă, cum s-ar spune, pe gustul domnitorului pervers Vasile Lupu, care a și început să-i bată apropouri. E știut că, pe lîngă cruzime, Vasile Lupu iubea și destrăbălarea, iar într-un veac fără electricitate și săpun nimeni nu refuza nimic. Așa că, într-o zi, cînd a deschis ușa iatacului cu gînd să mai umble la cocoșei, Gheorghe Ștefan și-a găsit nevasta umblînd deja pe sub caftanul domnesc. "Fiecare soldat poartă în gură bastonul de domnitor", a încercat Vasile Lupu s-o dreagă, anticipînd gluma lui Napoleon și acoperind șalele jupînesei cu o blană de jder. Dar era prea tîrziu. De sub hlamidă se ivea o pereche de papuci femeiești, cu lucrătură măiastră de Fanar. Și, oricît de știut era flirtul domnitorului cu arnăuții mai tineri, papucii erau prea mari ca să se potrivească și altcuiva decît uriașei doamne logofăt.

Așa a început răscoala lui Gheorghe Ștefan împotriva lui Vasile Lupu, așa a încăput tronul Moldovei pe mîna soțului înșelat, așa au urmat luptele de la Popricani, de la Finta și cei cinci ani de domnie ai logofătului pitic. Așa – sau poate altfel. Dar noi așa socotim.

În 1653, Gheorghe Ștefan era un nume care încă nu spunea nimic moldovenilor. Cuvîntul "pinalti" nu era cunoscut în această parte a lumii, așa că istoria își urma cursul