A apărut recent Carte de muncă, o carte compusă din texte publicate în ultimii trei ani, scurtate, prelucrate, editate. Şi, spre bucuria subsemnatului, deja a făcut ceva valuri. Cartea a devenit un pretext pentru o discuţie despre importanţa stîngii intelectuale în ultimii ani. Paul Cernat scria în urmă cu două săptămîni:

Nivelul ridicat al discursului, pluralismul efervescent al vocilor, conexiunile internaţionale la vîrf, reactivitatea la „marile teme“ sociale, economice, politice, culturale şi ideologice ale actualităţii, dar şi independenţa de atitudine, distanţa faţă de orice înregimentare partinică, PSD included – dar este oare PSD-ul de stînga, mai ales după epoca Năstase? – au reinventat critica de direcţie. „Înapoi la Gherea“, ar ricana adversarii, bagatelizînd sau ignorînd actualitatea autorului Neoiobăgiei. Deocamdată, deşi are pe agendă şi reabilitarea artei cu tendinţă, CriticAtac practică, adesea, o „tendinţă cu artă“, cu contribuţia unor eseişti precum Vasile Ernu, Ciprian Şiulea, O. Ţichindeleanu, Alex. Cistelecan, Adrian Schiop, Iulia Popovici şi, last but not least, C. Rogozanu însuşi. Însă cel mai important merit al grupării rămîne reinventarea postdecembristă a stîngii intelectuale, independente, într-o cultură fascinată pînă la dogmatism – un dogmatism provincial şi posttraumatic – de elitismul mesianic, pretins reformist şi civilizator, al dreptei globaliste şi corporatiste, în variantă libertariană sau neoconservatoare. O dreaptă partizană şi fanatică pentru care orice critică mai ofensivă ce tinde să-i deconstruiască privilegiile şi hegemonia, este fie diabolizată ca „aberaţie politic corectă“, fie denunţată drept comunistă, rusofilă şi antioccidentală, pe o logică de Război Rece ce continuă să facă ravagii. În ciuda aparenţelor, ieşirea din estetic nu a făcut din Rogozanu un ideolog şi cu atît mai puţin un agitator, cum sînt majorit