Trec zilele, ce iute se duc….Am acumulat deja cateva experiente care vor atarna greu pe raftul cu amintiri de vacanta, dar parca vrem mai mult!

Si totusi, timpul nu ne iarta. Incercam sa profitam de ce ne-a mai ramas de facut/vazut, ar fi multe, dar ne multumim cu putin, ca asa le sta bine unor turisti responsabili, nu-i asa?

Spre deosebire de colegii mei de grup, am ales sa-mi sacrific somnul de noapte pentru rasaritul de dimineata. Scop in care mi-am facut un mic tabiet.

Dimineata ma trezesc pe la ora 6.00, ceea ce-ar putea suna ca intr-o mica tragedie greaca, insa las dormitul pentru alte zile, mai putin insorite, caci ma asteapta Marea Ionica!

Nu-s deloc un fan al bronzatului, am capatat si o mica teama de cand cu inflatia de avertizari (“nu stati la soare la amiaza, va ataca ultravioletele!”), dar mi-am zis ca, daca tot am decis sa parasesc perna (din pacate, enervant de tare la mine in garsoniera din Angeliki!), macar sa stau oleaca si la soare.

Zis si facut! Ma trezesc la 6, imi fac bagajele ca pentru camping, pun in rucsacul tot mai labartat prosop, cartea de Marquez pe care nu ma satur s-o savurez, cutia de ness, ceasca, lingurita, zahar, revistele National Geographic si Traveler cu povesti de vacanta, statia de emisie-receptie, telefonul, laptopul, tableta, tigarile, bricheta, servetele.

Nu stiu daca am uitat ceva, sigur da, nu importa, am deja o tona in spinare si ma pregatesc s-ajung pe mare. Spun “pe”, si nu “la”, caci am descoperit un ponton cimentat si in descompunere lenta, care se infinge in mare vreo 30 de metri, poate chiar mai mult, la capatul caruia sta bine prinsa in piroane o banca de lemn.

Am devenit pret de cateva zile cel mai fidel amant al bancutei stranse bine la piept de pontonul construit pe rustica si deloc pretentioasa plaja din Arillas-Corfu. In fiecare dimineata merg cuminte la banca, ma dezbra