Cum să legi pe Nietzsche şi tragedia, pe de o parte, spiritul critic şi socialismul, pe de alta, de principiul tăcerii care guvernează opera lui Barthes? Avem strigăte pe de o parte, argumente şi sloganuri pe de alta – şi toate sînt absorbite în vortexul unei lucidităţi care le suspendă pe unele şi pe celelalte. Este epoca nietzscheană a lui Barthes, dar Nietzsche însuşi e un semnificant aici: pe de o parte revoltatul, pe de alta clasicul, romantic şi antiromantic totodată. Deşi freatică, influenţa lui Nietzsche asupra lui Barthes nu trebuie ocultată. Cu toate că alţii sînt autorii invocaţi în interviuri ca maeştri de gîndire (Sartre la început, apoi Saussure, Marx, Lévi-Strauss, Lacan), Nietzsche nu face parte dintr-o etapă a operei barthesiene – el e mereu acolo, paradoxul în persoană, modelul absolut al antimodernului, mistic şi decon - strucţionist totodată, filolog şi pre-suprarealist. În ultima biografie consacrată lui Barthes, Marie Gil (1.) nu menţionează numele germanului, dar aminteşte momentul mijlocului anilor 1940, cînd Barthes avea o relaţie specială cu teatrul şi mai ales cu tragedia. În primul text publicat în Oeuvres complètes, „Cultură şi tragedie“, Barthes face o analogie (el, intelectualul „analogic“) între tragedie – nobilă – şi dramă, –vulgară. Textul nu este interesant pentru noi din punctul de vedere al ierarhiei culturilor – temă germană cu iz naţionalist –, ci din perspectiva unui formalism subiacent care trebuie pus în raport cu viitoarea lui concepţie despre „natură“ şi a mijloacelor dubioase prin care discursul mediatic „pradă“ imaginarul colectiv pentru a camufla produse destinate legitimării diferitelor discursuri de putere. Tragedia recurge la abandonul voluntar „al unui anumit număr de nuanţe, de curiozităţi, de posibilităţi, pentru a prezenta enigma omenească în slăbiciunea ei esenţială“, chiar dacă „tragedia nu este tributară v