Refugii estivale (1)
N-aş putea spune că-s înamorat lulea de mare. Însă, aşa cum scriam cu ceva timp în urmă, nutresc un anume simţământ inefabil pentru ea – care de multe ori, ca şi în cazul de faţă, se transformă brusc în dor -, generat nu neapărat de acea copleșitoare vastitate acvatică în sine, ci mai cu seamă de locurile (şi uneori de oamenii) de pe ţărm (din Constanţa sau de aiurea) peste care respirarea ei te învăluie ca o boare răcoroasă, ca o nevăzută și abia perceptibilă vibraţie a întregii firi: plajele brăzdate de umbrele alungite ale clădirilor sau ale copacilor de pe ţărm pierzându-se în undele etern-mişcătoare, verzi-sinilii ale apei, în ceasurile tihnite de dinaintea înserării; apoi falezele semeţe, aidoma zidurilor unei vechi cetăţi, care amplifică ţipetele pescăruşilor, franjurate acestea de lungi semnale cu sonorităţi de tulnic ale sirenelor vapoarelor adăstate în larg, undeva pe linia orizontului, acolo unde cer și apă-s una, dar mai ales străzile labirintice pavate cu macadam ori piatră cubică, copleșite de-o linişte celestă sub acea ireală lumină arămie a amurgului unei zile de toamnă. În acele clipe nespuse din amurg, când doar pulberea diafan-aurie a soarelui blând catifelează orice contur, atunci şi numai atunci, în aer vibrează poezia, amirosind a alge, a nisip şi-a amintiri sărate… Atunci pare că însuși timpul se opreşte din curgerea-i firească, împietrit undeva pe acele străduţe care-ţi urcă sau coboară paşii dinspre sau înspre ma-re, printre casele din alte vremuri rânduite cuminţi pe lături, vegheate cu pioșenie, parcă, de vechea biserică elenă, splendid surprinsă în tonuri picturale suave, filigranate translucid de penelul – atât de atent la detalii – prietenului meu, scriitorul Dan Ciachir, în „Treptele mării”: „Nu era nimeni în biserica grecească din Constanţa, sau o fi fost femeia de la pangar, însă nu i-am simţit prezenţa.
