Citesc recent în presă că-n localitatea Hencida/ Henţida din judeţul Hajdú-Bihar, judeţ de la graniţa cu România, s-a ina u - gurat statuia lui Miklós Horthy, apoi văd pe Internet şi un film despre acest „eveniment“. O operetă ungurească în toată regula, cu costume şi măşti reuşite, puţin eclectice, dar frumoase, cu manta de curuţ, pene de egretă, mănuşi albe, pelerină neagră, cravată, insignă cu efigia Cerbului Miraculos, uniformă de război, jachetă de gardă, toporişcă, sabie, cîteva pistolete frumos decorate – pe acestea din urmă ni le imaginăm doar, ca să rămînem în lumea operetei.

La ceremonie a fost prezent nu numai „sufletul guvernatorului“ (citesc), dar inclusiv cel al unei ţări de operetă. Sînt nominalizaţi şi ies din rînd „viteazul nobil cavaler X.Y.“, nişte cheflii cam bătrîni (ca de obicei, pe scenele teatrelor din provincie), un solist care evocă virtuţile de cavaler ale „celui mai mare politician dintre 1919 şi 1945 din Europa“, primarul care-l elogiază pe „omul de stat şi patriotul neglijat, pînă acum, pe nedrept“, amintind şi de „pierderile omeneşti, mai valoroase decît orice“, suferite în războiul izbucnit independent (aşa-zicînd) de atitudinea guvernatorului de odinioară. A doua parte a propoziţiei n-o prea înţeleg, păcat că funcţionarul-rapsod şi-a rostit spusele în proză, poate că-n variantă muzicală ar fi avut un efect mai mare.

Între politica din Ungaria şi opereta din Ungaria există o strînsă îngemănare, se cuvine ca de pe scena Teatrului de Operetă să se intre direct în Fidesz, apoi în Bazilică, în apa de botez − astfel ca totul să aibă un caracter naţional şi totodată sacral. În lumea asta ticăloasă a sunetelor de talgere, numai aşa se poate exprima sufletul naţiunii şi, în acelaşi timp, se pot păstra poziţiile obţinute. Odinioară, în opereta lui Dunaevski, Vînt de libertate, se cîntau versurile: „Adiere, dulce adi