Cu barba albă şi tenul măsliniu, purtând nişte haine ponosite, cu o şepcuţă pe cap, şedea pe un scaun de plastic şi citea toată ziua, fără ochelari, trăgând absent dintr-o ţigară care părea că nu se stinge niciodată. Când şi când, sorbea zeama decolorată a unei cafele la fel de lungi. Pe un şezlong căpătat pesemne de la cârciuma de trestie din apropiere, îşi aşezase cărţile. Să fi fost câteva sute… Un metru cub de cărţi vechi, cele mai multe îndeajuns de jerpelite ca să te ducă cu gândul la cititori mulţi sau la mutări dese. Câteva pături soioase şi o prelată mototolită erau dovada că bătrânul tot acolo dormea peste noapte, lângă cărţile lui.
La drept vorbind, abia trecut de şaizeci de ani, nici nu era atât de bătrân… De fapt, arăta mai degrabă ca unul pe care viaţa nu-l mai ia în serios. Nu ştiu de când se instalase acolo, pe ţărmul mării, dar am trecut la doi paşi de el de patru ori pe zi, timp de cinci zile. Nu m-am oprit niciodată la o vorbă, deşi sunt sigur că i-ar fi făcut plăcere. M-am mulţumit să-l observ în trecere. O dată, am reuşit să văd chiar titlul cărţii pe care o citea: „Rob Roy”, de Walter Scott. De altfel, nimeni nu se oprea la taraba cu cărţi vechi. Nici bătrânul, nici cărţile sale nu erau o atracţie pentru cei ce veneau la plajă la Trei Papuci, amărăşteni care o duc bine şi buticari bogaţi care nu au dat încă de gustul luxului. În epoca internetului, când cele mai şocante ciudăţenii din lumea largă se află doar la un clic distanţă, suntem atât de blazaţi, încât un bătrân cu un metru cub de cărţi pe plajă nu mai poate fi un motiv de curiozitate.
Ce să fi aflat? Că este un profesor pensionar dat afară din casă de copiii sau nepoţii nerecunoscători? Că şi-a luat cărţile şi a plecat pe malul mării, să-şi înece amarul în lectură? Poate că nu era decât un anticar falit care nu mai poate plăti chiria pentru magazin şi încearcă să-şi vândă
