E adevărat că ne lipsește. Dar absenței sale fizice – care include, deopotrivă, omul și profesionistul excepțional – i-a supraviețuit, pe cât de miraculos, pe atât de explicabil, amintirea unei prezențe senine, luminoase, spiritualizate. Dacă nu ar fi plecat dintre noi, în urmă cu aproape zece ani, domnul Valentin Păunescu ar fi aniversat, în aceste zile, opt decenii de viață, trăită cu o intensitate aparte, unică. Însetat de cunoaștere, mare iubitor de cultură, se născuse parcă pentru a-și surprinde şi încânta cititorii, colegii sau apropiații, cu simplitatea și profunzimea cuvântului potrivit. Și cu franchețea sa proverbială. Cu eleganța și naturalețea exprimării. Cultiva, cu aleasă dedicare, spiritul de echipă. Știa să te facă părtaș la frumusețea și echilibrul dialogului. Era ferm, fără accente reprobabile sau agresive; era discret, radios și blând; cumpătat în gesturi, fără a face eforturi în acest sens, și cordial, fără nicio urmă de intenție dubioasă. Avea în priviri o duioșie colegială și un subînțeles sentiment de prețuire și respect. O raritate printre oamenii de presă ! Și printre oameni, în general. Se vedea că înțelesese, demult, una din condițiile esențiale ale comunicării: dacă promovezi sinceritatea și firescul în relațiile cu semenii, nu vei pierde niciodată adevărurile ființei lor și ale vieții. Iar noi am avut privilegiul enorm de a lucra în preajma ființei sale speciale, într-un moment istoric irepetabil, care marca drumul presei românești despovărate de cenzura totalitarismului umilitor și absurd. De aceea, domnul Valentin Păunescu a fost, și va rămâne pentru totdeauna în memoria noastră și, fără îndoială, a celor care l-au cunoscut, o ”instituție” a nobleței. Cu majuscule. De aceea, în aceste zile (mai exact în 21 august), Curierul Național i-a dedicat, prin grija fiicei domniei sale, Andreea Păunescu, volumul omagial de amintiri și însemnă