O raritate - un pesimist ne cere ceva optimism

Nu trebuie să deţii excelenţa şi ochiul lui Kuciak ca să apreciezi că Bourceanu a fost cel mai bun în meciul cu Legia. În travaliul său de o generozitate neobosită, omul a avut cel puţin două momente memorabile: pasa de nu mai ştiu cîţi metri către un Piovaccari care, pentru o dată, a ştiut ce să facă, apoi, în repriza a doua, în cea mai rea perioadă a Stelei, a dat o splendoare de şut la nu ştiu cîţi milimetri de rădăcina barei.

(Aproape) senzaţional - desigur, la noi, în România - a fost Bourceanu după meci, în declaraţiile la cald. De la prima frază de o precizie exemplară: “N-a fost o seară grozavă”, omul a fost mai mult decît rece, a fost negru de supărare, o supărare articulată clar: “Sînt supărat rău acum”. Concis, mergea mai departe, aprecia că şutul acela a fost o întîmplare, că pasa la Piovaccari “a fost bună, dar nu am învins” şi culmina cu o grozăvie în actualul vocabular al fotbalului românesc: “Eu sînt un tip pesimist, pun răul înainte”. Sinteza finală a interviului era ideea pesimistului: “Cred că ne trebuie ceva mai mult optimism”. Nu e pentru toate urechile şi circumvoluţiunile acest oximoron: să spui cu pesimism că ne trebuie optimism.

Ştiu că lui Gabi Balint nu i-a plăcut - cică trebuia să fie, în calitate de căpitan, mult mai luminos… Îmi permit să nu fiu de acord. De mult, bine călit în ale vieţii noastre dragi, a pune răul înainte îmi apare ca un semn sigur de înţelepciune. A o spune azi la televizor, după un 1-1 care lasă şanse de 50% fiecăruia, este, ca să spun aşa, nemaiauzit, în contrast cu toate banalităţile şi clişeele de serviciu. După aceea, tot de multă vreme, mă număr printre cei care fac parte dintr-o categorie în care am ajuns mulţumită unui scriitor arab - aceea a peptimiştilor. Adică a celor care, printr-un joc simplu al literelor iniţiale, sînt şi pesimişti, şi opt