Cu mâinile în aer, bronzat la subţiori, aş fi primul plângăcios din poveste, dar perspectivele dure ale realităţii îmi pun lacrimile în repaus. Zac poveşti nemuritoare în sectorul locurilor de muncă inexistente, iar cei nemulţumiţi de începerea muncii plătite vor cu tot dinadinsul să „zboare” pe fereastră. Cu buzunarele golite de ofertele achiziţionate de pe internet pentru mare şi munte, sunt un proaspăt iubăreţ de muncă şi nu dau înapoi de la felul în care o comunitate se implică în interesul creşterii unui brand. Eu nu mă plâng! Nu am astfel de motive şi mă simt bine să ştiu că respect o reţetă pe care mulţi şi-o doresc, salivează, însă din lipsă de inspiraţie (necotizând cu neuronii), cotesc către un nou interviu aranjat la patru ace şi plin de „dobitoace”. Prietenii mei nu-mi înţeleg atitudinea şi au impresia că primesc un comision pentru lansarea unor astfel de cuvinte, care par a fi extrase dintr-un context ireal, parcă făcând parte dintr-o campanie a unei corporaţii ce suferă de insomnii severe.

Toată vara mi-a sunat telefonul (nu-mi aduc aminte când l-am închis ultima dată!) cu insistenţă, că cică aş avea eu pilele cu mine şi le-aş putea împrumuta. E drept, nu e uşor să intri într-un sistem şi nici să speli pe jos cu mopul nu mai e loc. Pe litoral încă se munceşte, iar banii sunt mai puţini decât bacşişurile. Munca de birou e consecventă şi te plafonează, în timp ce interacţiunea cu soarele şi oamenii grăbiţi în a prinde porumbul cald lasă urme nocive pe termen lung, atât psihic cât şi fizic. Nicio muncă nu-i uşoară, iar ajutorul pretins de-un necunoscut îşi are prețul după prima lună de transpirat şi venit la program. Punctualitatea merge mână-n mână cu şeful pretenţios ce n-ar putea inventa un motiv mai bun de ceartă. Dimineţile sunt obositoare, cafeaua e băută-n viteză, iar maşina nu porneşte din loc fără să fie alimentată. E combustibil la greu