Rămânem prizonierii unui alt clişeu fatalist, „avem legi, dar nu se aplică”. Iar clişeul, nu legile, se aplică în cam toate domeniile vieţii sociale din România. Pachetul INSCOP de zilele trecute, cel referitor la violenţa domestică, a avut priză la public, deşi nu dădea informaţie politică. Şi asta după ce ultimele două săptămâni toţi ochii au fost aţintiţi pe măsurătorile politice, pe performanţele estimate ale greu încercatelor partide de dreapta – zonă politică încă aflată în restructurare – şi pe mai multul sau mai puţinul succes cu care imaginea liderilor politici a depăşit vara. Atenţia cu care publicul a privit problema violenţei în familie a generat şi mici dezbateri pe forumuri, pe facebook, dar şi întrebări. Unul dintre aspectele problemei, e drept, mai puţin spectaculos, a beneficiat de mai puţin „rulaj” mediatic. Ne referim la ce ştiu românii că se poate face din punct de vedere legal, respectiv ce cred că trebuie făcut, în cazurile de violenţă domestică. 1.Este aproape un clişeu să pui problema tradiţionalismului şi a modernismului atunci când vorbeşti despre violenţa domestică. Dacă vorbim despre rolurile tradiţionale ale femeii, respectiv bărbatului, versus rolurile moderne, vom constata, probabil, că unele din ingredientele acceptării anumitor aspecte ale violenţei în familie se potrivesc mai degrabă pe primele decât pe cele moderne. Altele nu, modernitatea găsind la rândul ei suficiente debuşee pentru violenţă în planul familiei. Discuţia tradiţional vs. modern este, din acest punct de vedere, cumva stereotipică şi, cel puţin în zilele de azi, nu explică mare lucru. În plus, tradiţia presupune o multitudine de comportamente, şi nu neapărat unele violente, mai ales în interiorul familiei. Agresorul care invocă tradiţia, pentru că „aşa s-a pomenit”, e destul de selectiv în as