Fără să fie vreun mare fotbalist, italianul e în acest moment piesa cea mai indispensabilă Stelei. E departe de Cassano sau de Bettega, nici nu se pune problema să fie comparat cu Montella sau cu Inzaghi, nici măcar cu Piţurcă sau cu Radu II. Dar în acest moment e la fel de vital Stelei, ca apa şi ca aerul.

Fără el, echipa pentru Varşovia pare de neimaginat. Pe Pintilii poţi să-l înlocuieşti cu Prepeliţă sau cu Filip, pe Chiricheş cu Gardoş, pe Latovlevici cu Pârvulescu, dar în locul lui Frederico nu există soluţie. Povestea cu Iancu vârf împins e pură fantezie. Gabi nu redublează, chiar dacă e destul de înalt n-are forţă pentru duelurile aeriene, preferă să vină din spate, aşa cum a făcut-o decisiv la Tbilisi. Mihai Costea nu e pe lista UEFA, iar Tatu, fie accidentat, fie teafăr, nu e o soluţie. Conform versiunii oficiale, brazilianul joacă foarte bine între linii, dar dacă asculţi vocea tribunei, singurele linii între care poate să joace Tatu sunt cele de tramvai.

Piovaccari ratează de multe ori, câteodată stârneşte ilaritate împiedicându-se, dar cel puţin pe moment nu se poate fără el. 60 de minute, 70 sau câte duce, trebuie ţinut acolo, să dea cu muşchii lui de gladiator roman în oasele apărătorilor adverşi, să-i ia la trântă, să creeze spaţii pentru Tănase, pentru Stanciu sau pentru cine o mai fi. Să nu se complice, să încerce execuţii simple, cum a fost acel lob peste Kuciak, fază la care nu execuţia a fost cheia reuşitei, ci alegerea perfectă a momentului plecării dintre fundaşii Legiei.

La un moment dat Piovaccari a căzut pe umăr, apoi, după ce-a fost schimbat, echipa medicală l-a oblojit şi l-a lustruit ca pe o nestemată. Până marţea viitoare umărul său e obiectiv de importanţă naţională, trebuie păzit cu comprese zi şi noapte, în trei schimburi. Iar după Varşovia, indiferent de deznodământ, Steaua trebuie să-şi