„Dragă Simon, Noi avem mai multe amintiri decît credem. Nu le simţim însă prezenţa decît atît cît trebuiesc liniarei scurgeri a vieţii, care e, îna - inte de toate, obişnuinţă şi automatism vegetative. De aceea călătoriile, bolile sau orice evenimente care creează discontinuitate în desfăşurarea devenirei sînt un stimulent al memoriei, prin redarea unui mai acut simţ al timpului. Acest prezent, care mereu ne scapă, se dilată deodată în momente luminoase care aruncă raze în cele mai neaşteptate regiuni din lumea fără de hotare a memoriei. Aceste momente ne dau intuiţia necercetatei noastre bogăţii, lăsînd după ele nostalgia unui paradis pierdut, iar viaţa cea de toate zilele încearcă să ne convingă că uitarea este cuminţenie.“
Aşa începe prima scrisoare, dintr-un corpus de 16 care alcătuiesc una dintre cele mai frumoase culegeri de epistole scrise în limba română: a lui G.M. Cantacuzino către prietenul său Simon Bauer. Plecînd de la aceste inefabileScrisori către Simon, vom încerca o schiţă de portret a unui arhitect cu multiple registre de expresie intelectuală. G.M. Cantacuzino este aşezat temeinic în istoria culturii româneşti. Prestigiul lui pare de necontestat, iar deceniile care au urmat săvîrşirii lui din viaţă au consolidat notorietatea unui arhitect cu variate preocupări intelectuale.
Din nefericire, nu a devenit popular şi recunoscut de opinia publică de la noi. La fel ca şi în cazul lui Paul Zarifopol, schimbînd ce ar fi de schimbat, o mantie subţire de necunoaştere îl face impenetrabil pentru marele public.Scrisorile către Simon, publicate postum, ar fi trebuit să-l facă la fel de simpatizat şi de iubit ca N. Steinhardt, datorită Jurnalul fericirii, sau Jenny Acterian, cu Jurnalului unei fete greu de mulţumit. Cărţi care au intrat în conştiinţa marelui public şi care au adus un plus de interes faţă nişte autori, practic, necuno
