Ştiinţele medicale, nici ele ocolite de omnipotenţa gîndirii magice, cultivă cu predilecţie mitul rigorii absolute. Părinţii medicinei moderne au năzuit să vadă în disciplinele în care au excelat un soi de strenge Wissenschaft („ştiinţă tare“). Năzuinţa în sine, deşi nobilă şi perfect inteligibilă, a rămas mai curînd o nostalgie decît o realitate tale quale. Raţionalitatea în stare pură, experimentalismul indus şi controlat în proporţie de 100% au constituit mai degrabă deziderate fantasmatice decît realităţi punctuale, semn că şi în medicină, la fel ca în orice alt domeniu al spiritului omenesc, se manifestă o zonă de pen - umbră, un registru underground, o marcă a relativismului aventurist. În orice caz, ceva ce fascinează. Nici istoria medicinei româneşti nu este văduvită de asemenea episoade, fiind uneori chiar bine populată cu astfel de personaje, care şi-au aşezat destinul (şi onorabilitatea ştiinţifică) sub semnul riscului. Cumva, neurologia şi psihiatria par să fi oferit un excedent din acest punct de vedere. De fapt, disciplinele medicale ale minţii şi ale funcţionării psihice erau învecinate natural cu o nebuloasă, dar fascinantă tradiţie spiritualistă, de esenţă metafizic-esoterică. Între aceste sisteme de gîndire, graniţa era frecvent permeabilă, iar în asemenea circumstanţe, aventura devenea nu doar posibilă, ci şi necesară. Totul ţinea, pînă la urmă, de personalitatea, temperamentul, bravura şi capacitatea de fantazare a savantului ce încerca pătrunderea într-un dincolo promiţător, deşi riscant... Şi pentru că, în 2012, psihiatria românească a celebrat centenarul profesorului Eduard Pamfil, s-ar cuveni să privim personalitatea şi opera acestuia dintr-un unghi inedit, aflat dincolo de o indiscutabilă aură conferită de performanţa academică. Dar să o luăm cu începutul.

Omul, biografia, pasiunile

Eduard Pamfil (1912-1994) a fost medicu