... avem senzaţia că dincolo e mai bine. Că moartea ar putea să ne curme suferinţa şi să ne aşeze acolo unde nimic nu ne mai poate atinge sufletul şi trupul. Ni se pare că nimic nu este mai greu decât să mai suportăm o zi şi încă o zi pe pământul acesta nedrept care ne-a fost alocat drept domiciliu temporar. Când viaţa doare prea tare, cum s-a întâmplat în cazul marelui fotbalist Costică Ştefănescu, soluţiile nu mai vor să fie lucide şi gândul nu mai vrea să ţină în frâu disperarea. Moartea era, oricum, aproape de sportivul nostru. Acum, se zvoneşte că ar mai fi trăit o lună. Prea puţini ştiu, însă, adevărul. Medicii, familia şi el, omul care nu a mai suportat o luptă mult prea nedreaptă cu viaţa şi cu boala. Acelaşi cancer care ne-a despărţit de oameni dragi, cunoscuţi sau nu, l-a măcinat şi pe Costică Ştefănescu. Până când, oare, până când?
Iubesc Universitatea Craiova, pentru că am trăit lângă un om care a iubit până la capăt Universitatea Craiova. Mă doare drama acestui simbol al echipei noastre dragi. Ştiu că dacă tatăl meu, Adrian Păunescu, ar fi fost aici şi ar fi aflat tragica veste a morţii lui Costică Ştefănescu ar fi scris şi ar fi plâns pentru dânsul. Din păcate, însă, sunt tot mai mulţi dincolo. Şi noi, cei de aici, suntem tot mai laşi şi tot mai lipsiţi de putere. Mă întreb cum ar fi sunat poemul de doliu dedicat marelui fotbalist. “Când suferinţa te-a ajuns din urmă,/Te-ai aruncat în gol din a sa cale,/”Campioana unei mari iubiri” e-n doliu/Şi lasă loc în iarbă dramei tale.” Poate aşa. Dumnezeu să-l odihnească pe Costică Ştefănescu!
... avem senzaţia că dincolo e mai bine. Că moartea ar putea să ne curme suferinţa şi să ne aşeze acolo unde nimic nu ne mai poate atinge sufletul şi trupul. Ni se pare că nimic nu este mai greu decât să mai suportăm o zi şi încă o zi pe pământul acesta nedrept care ne-a fost alocat drept domici
