Mircea Cărtărescu, Travesti, Bucureşti,

Edit. Humanitas, 2013, 144 p.

Travesti-ul cărtărescian conţine, in nuce, multe dintre ideile şi obsesiile auctoriale dezvoltate ulterior în trilogia Orbitor, cum o remarcă însuşi scriitorul. Dar nicăieri nu-şi mai permite acesta dezlănţuirea senzorială, iluzionismul imagistic, manierist, escherian până la indiscernabil, nicăieri labirinticul, metafora, enigma vizuală nu sunt mai privilegiate ca aici. Roman-poem, cu un schelet narativ-pretext pentru infinitele volute imagistice, care se desfac unele dintr-altele în jerbe de culoare, antrenând în permanenţă semnificaţii suplimentare, menţinând mereu în alertă simţurile cititorului, conştient că se află în preajma unui secret teribil care nu i se dezvăluie până la final. Planurile narative curg în paralel – unul pe firul rememorării, celălalt pe al confesiunii directe – făcând să se reflecte în permanenţă două imagini: cea a naratorului care- şi provoacă un chinuitor proces de anamneză, izolat în cabana sa de munte, şi o alta, ivită la răstimpuri din străfundurile conştiinţei sale, masca hâdă a unei alterităţi ameninţătoare, sau chipul grotesc al unui sine cu care s-a pierdut contactul. Iniţial inexplicabilă apariţie, ulterior concretizată sub forma unei temeri străvechi, declanşatoare de nevroze, imaginea lui Lulu, cu „ţâţele de vată sub bluza fantastă, plină de dantele, cu nasturi sferici ca perlele“ e purtătoarea unui mesaj – „o hieroglifă“, o cheie pentru o „cameră interzisă din subterana plină de carcere a minţii“. Ultima sintagmă sintetizează perfect arhitectura escheriană a naraţiunii (pe care Cărtărescu o va schimba, în Orbitor, pe fantasticele arhitecturi citadine ale lui Monsu Desiderio), cu trecerile imperceptibile dintr-un plan în celălalt, cu fantomaticele apariţii ale unor personaje groteşti prin amestecul de sexualitate reprimată, inocenţă