Zilele trecute am primit o veste care nu m-a luat prin surprindere, dar m-a răvăşit: a murit prietenul meu Bucur Demetrian. Nu m-a luat prin surprindere vestea fiindcă deja aveam unele semne rele: anul acesta nu-mi dăduse telefon, ca de fiecare dată, în ziua de 22 martie şi, de la un timp, nu-mi mai telefona, cum se întâmpla de regulă, nici ca să comenteze sumarul revistei, după fiecare număr nou din România literară.

Pentru mine, moartea lui Bucur Demetrian este una din acele dispariţii pe care le resimt direct, personal: în mod sigur, fără el, lumea mea devine mai săracă, se strâmtează şi păleşte, căci îşi pierde unul dintre reperele luminoase.

Într-o selecţie oricât de exigentă a oamenilor de calitate pe care i-am cunoscut îşi are locul şi el, negreşit. Bucur trăia la Craiova, fusese studentul lui Eugen Negrici şi al lui Dorin Teodorescu, pe care-i admira statornic. Era profesor de română şi redactor asociat la „Ramuri”, unde susţinea, încă din primii ani ai prezenţei mele în redacţie, cronica de poezie. Era un cititor iniţiat, pasionat de marea literatură, dar şi de cărţile colegilor săi. Şi, mai cu seamă, era un poet de vocaţie, autorul unei poezii rafinat moderniste, de extracţie bacoviană, versurile sale fiind expresia unei sensibilităţi depresive, cu o capacitate evidentă de a vizualiza golul, neantul, absenţa. Iar, pe deasupra, era un coleg şi un prieten pe care te puteai bizui, era o persoană de o desăvârşită onestitate intelectuală şi morală, care n-a minţit, n-a trişat, n-a dezamăgit în nicio situaţie. Era alcătuit dintr-un aluat rar şi ales: n-am descoperit la el invidie, dorinţă de parvenire, ştia să se bucure de izbânda altora, era capabil să admire. Totdeauna el se dădea cu un pas în spate, stătea în umbră, prefera să iasă în pagubă (socială sau literară), decât să se prindă în mărunte, vane frecuşuri locale, în lupte fatalmente i