- Editorial - nr. 164 / 23 August, 2013 Sunt momente cand pierzi sensul simplu al vietii, iar scrisul te ajuta sa-ti regasesti echilibrul! Este in cuvinte o intelepciune si o frumusete, o putere si ele sunt ale noastre fiindca in ele suntem noi.” Poate din acea anuntata si necesara nevoie de echilibru, poate pentru a pastra si mentine acel "sens al vietii”, lua Ion Vlasiu, la 30 octombrie 1966, hotararea de a scrie "Cartea de toate zilele unui an”. "Incerc sa fac un jurnal – preciza atunci – care sa oglindeasca un an, un an intreg. Ma obsedeaza dimensiunea epica a vietii, continuitatea cu accent in prezent.” Nevoia de timp, tocmai pentru a lupta cu… timpul, intr-un prezent se raporta, dupa cum preciza autorul, la acea "dimensiune epica a vietii” intr-un prezent al continuitatii, venind, prin timp, de la momentul "plecarii din sat” pana la cel al intoarcerii, pentru a se apleca cu dragoste, cu inima, cu ochiul deschis al revenirii la izvoare asupra meleagurilor nasterii, ale ivirii pe lume si ale copilariei. Se intorcea, in acel an 1966, la gandul scrierii unui jurnal, "Cartea de toate zilele unui an”, intr-un demers paralel cu citirea unor carti, care au starnit mare interes in momentul aparitiei lor, precum "Craii de Curtea Veche” (Mateiu Caragiale), "Dacii” (Hadrian Daicoviciu), "Sarbatoarea de neuitat” (Ernest Hemingway), "Regele moare” (Eugen Ionescu), "Moartea la Venetia” (Thomas Man), "Pagini noi” (Octavian Goga), aplecat si pe scrierile lui Plutarh si Montaigne, Vasile Voiculescu, Esenin, Villon, Apolinaire. Amanunt care poate spune mult si multe, poate chiar totul, despre formatia intelectuala a unui sculptor, pictor, scriitor! La implinirea celor 105 ani de la nasterea lui Ion Vlasiu, cel care l-a cunoscut pe Brancusi, credem ca sunt necesare macar cateva jaloane edificatoare, spre luare aminte si neuitare a cioplitorului in lemn, sculptorului, pictorului s