Dora Pavel, Do Not Cross,
Iaşi, Edit. Polirom, 2013, 184 pag.
N-aş supralicita neapărat aspectul invertirii (cum, elegant, i se spunea între războaie) în Do Not Cross. Fără să fie abundentă, proza de inspiraţie gay nu lipseşte din literatura română.
E de-ajuns să ne gândim la Remember, de Mateiu Caragiale sau, mai încoace la memorialistica unor Petre Sirin (recent publicată la Humanitas sub titlul Castele în Spania) sau Ion Negoiţescu. Pudoarea cititorului, ştiută şi evidentă, nu i-a sensibilizat, iată, pe autori. Ar fi, de aceea, naiv să conferim ultimului roman al Dorei Pavel o calitate pe care nu o are: aceea a pionieratului tematic. Sigur că subiectul poate naşte acum, sub aspectul mentalităţilor, mai mult interes decât vor fi generat, la vremea lor, antecedentele pomenite. Dar nu aceasta e, cred eu, ambiţia romanului.
Cu atât mai mult cu cât cele câteva scene de dragoste (sau numai de tandreţe) homerotică, toate memorabile, nu sunt, dacă pot să spun aşa, „orientate”. Nu au o amprentă specifică în virtutea căreia să nu poată trece, la rigoare, drept imagini de o irezistibilă senzualitate. Cineva remarca asta chiar de curând: dacă este bine scrisă, o mângâiere (sau chiar o acuplare) între doi bărbaţi echivalează cu una straight, cât se poate de clasică, de „ortodoxă”, la urma urmelor. Dacă şi numai dacă, adaug.
Aşa se face că, probabil, cele mai reuşite pagini ale cărţii (pp. 119 - 121), amintesc pregnant de un episod celebru din Thalassa lui Macedonski (anume cel în care neştiutoarea Caliope ajunge să descopere, naiv, intimitatea eroului principal). Ca şi la excentricul poet, la Dora Pavel spaima, speranţa, epica musculară, entuziasmul iau primplanul eventualelor concupiscenţe pe care le presupune momentul. Totul într-o singură frază, imensă, din care voi cita doar a doua jumătate: „se răsuceşte fulgerător cu faţa
