Vorbim de spirit civic, spirit practic, spirit organizatoric, invocăm spiritul justiţiar, comentăm spiritul de frondă, admitem, în general, tot felul de spirite, de recunoştinţă, de aventură, de turmă, chiar (ha!, ha!, aici facem haz de necaz), unele ne extaziază, pur şi simplu, cel de sacrificiu, de exemplu, dar nu acceptăm spiritul critic! Nu-l acceptăm decât cu o condiţie – aceea de a se exersa pe alţii. Exclusiv pe alţii! Atunci, da! Ne merge la inimă! Mai ales dacă îl face terci pe imbecilul ăla de Icsulescu, care se crede mai bun decât mine! Atunci când spiritul critic ne suflă în ceafă nouă înşine, el nu mai e spirit critic. Devine răutate. Este duşmănie! Rea-voinţă, obtuzitate, prostie, interes… Orice altceva, numai spirit critic nu! În literatură, ca să tragem spuza criticii pe turta autorlâcului, până şi cel mai pârlit poetastru acceptă actul critic doar dacă îi este favorabil. AltPHel, ai ceva cu el…
La fel
stau lucrurile în orice domeniu cultural – artistic. Dar şi în politică, în administraţie, la piaţă şi în oricare altă activitate sau convieţuire umană. Chiar şi în familie. Chiar şi pe scara blocului. Pot să bârfesc cu vecina pe oricare dintre colocatari, e OK. Spiritul critic în acţiune dă un superb recital de responsabilitate, exigenţă şi civilizaţie. Dar dacă îi spun: „Lasă, coană Angela, că şi dumneata mai arunci ţigări aprinse pe geam…”, gata!, am stricat prietenia: „Vai, domnu’ Vigilescu, da’ se poate aşa ceva? Ce, m-ai văzut dumneata? Ai vreo dovadă? Aşa-mi trebuie, dacă mă întind la vorbă cu toţi… cu toţi…”. Şi, abţinându-se cu greu, madam Angela trânteşte uşa de se cutremură vecinătatea.
Spiritul critic
se exprimă într-un act critic. Un reproş în tramvai, o observaţie la magazin, o „teorie” în dormitor, frecatul ridichii la şcoală, o mustrare la birou, un talk – show la televizor, o moţiune în parlament, o, în sfârşit,
