Mi-a rămas întipărintă în minte o zicală ţigănească: „După Sântă Mărie Mare, aproape că vine iarna.” O spunea covaciul satului copilăriei mele, un ţigan de toată isprava, care era respectat de toţi sătenii. Avea, însă, o dambla. Deşi se prăvălea pădurea peste sat, ţiganul nostru lăsa fiecare vară să treacă şi nu se gândea nici o clipă să-şi procure lemne de foc pentru sezonul rece. Aşa se face că fiecare iarnă îl prindea fără un capăt de lemn în bătătură. Împins de frig şi forţat de ţipetele puradeilor, ţiganul nostru lua toporul din covăcie şi mergea la gardul de lemn care-i împrejmuia grădina, tăind câte doi-trei uluci. Aşa azi, aşa mâine, astfel că sătenii începuseră să dibuiască mersul iernii după cât mai rămăsese din gardul covaciului: dacă acesta isprăvea tot gardul, însemna că iarna fusese una destul de lungă; dacă nu, nu. Oricum, primăvară de primăvară, toţi paorii din sat care aveau cai de potcovit şi ajungeau la îndemâna covaciului, făceau câte o zi sau două de clacă şi-i aduceau câteva căruţe cu pari pentru gard. La Paşti, gardul era iarăşi în picioare. Nu cred să fi existat vreo iarnă în care gardul să rămână intact… Această imagine a copilăriei mele mi-a revenit zilele trecute în minte, văzând cum guvernanţii noştri se ocupă cu tot felul de alte probleme, decât cele legate de interesul public. Nici o vorbuliţă despre protecţia socială şi economică a milioanelor de trăitori de pe azi, pe mâine. Şi asta tocmai într-o guvernare majoritară de stânga, când ar trebui ca proletarii să se lăfăie din profitul burghezilor, iar cumpărarea rechizitelor şcolare, a uniformelor şi a manualelor să nu mai însemne pentru părinţi o nouă descoperire de card. În mod paradoxal, toate acestea se petrec aici, la marginea Uniunii Europene, unde criza se pare că este doar o problemă de anotimp: începe la lăsata frigului şi se termină cu primii ghiocei. În rest, aferim: mare