Se împlinesc 69 de ani de la cumplita înfruntare dintre două personaje tragice: Regele şi Mareşalul. O înfruntare în comparaţie cu care păruielile politice de azi par scârbavnice schimburi de scuipături.

Stau faţă în faţă, într-un moment astral al României. Ca doi eroi de tragedie greacă, împinşi fiecare din spate de câte o tabără sângeroasă de zei, sunt doar nişte marionete cu suflete mari şi destine pecetluite. Unul dintre ei trebuie să piară, fără ca celălalt să aibă garanţia că îi va supravieţui. Dispreţul şi aroganţa şfichiuitoare ale bătrânului ofiţer de carieră, legat până la moarte de onoarea cuvântului dat, faţă în faţă cu Regele imberb, purtând în spate umilinţa anilor în care fusese tratat ca un copil răzgâiat, cu o coroană de jucărie, şi care, după ce era pus cu asprime la punct în vreo chestiune de stat, alerga la mângâierile maică-sii. Clipa dulcii revanşe sosise. Copilul se transformă, se simte puternic, forţa îi gâlgâie în vine.

Mareşalul e arestat fără discuţii multe ("Cum, eu, Mareşalul ţării?!" - "Vax! Luaţi-l de aici!". Varianta tragică a lui "Curat violare de domiciliu! Da’ umflaţi-l!"). Apoi dat pe mâna sovieticilor. Este împuşcat pe 1 iunie 1946, când îşi comandă singur plutonul de execuţie. După un an şi jumătate, Regele este măturat de pe tron şi exilat. Tot un fel de execuţie. Mai puţin onorantă, poate, dar la fel de tragică.

Sunt pline cărţile de istorie de "Ce-ar fi fost dacă?". Dacă Mareşalul nu era arestat, dacă România nu întorcea armele, dacă Regele nu semna actul de abdicare... După 1989, Regele a fost împiedicat de la bun început să se întoarcă în ţară. Noua putere a încercat din răsputeri compromiterea lui. Ion Antonescu a fost folosit ca armă. Mareşalul era bun, pentru că era mort. Dacă, printr-un capriciu al istoriei, supravieţuitorul cuplului tragic de la 23 august 1944 ar fi fost Antonescu, iar nu Regele, atunc